Președinte al Societății Române de Oftalmologie și al Societății Române de Laseri în Medicină și Biologie, membru al Societății Internaționale de Inginerie Optică și al Asociației Europene de Laseri Medicali, membru al Academiei Americane de Oftalmologie, la 62 de ani profesorul Benone Cârstocea poate fi considerat, pe drept cuvânt, un reper în lumea medicala romaneasca și nu numai.

  Cele peste 100 de lucrări stiintifice publicate în țară și in străinătate, ca autor unic, sau coautor, ca și cele 7 patente de invenție și inovație la care este coautor sunt argumente mai mult decât suficiente care justifică cele mai înalte aprecieri. Cu toate acestea, profesorul universitar și chirurgul de excepție nu afișează nici pe departe orgoliul omului împlinit. Ne place să credem că școala românească de medicină a reușit să traverseze cu bine „vicisitudinile” istoriei și să se mențină competitivă la nivel internațional.

Cât de adevărat este acest lucru ? Probabil că știți, campania proletcultistă în România a început prin atacare revistei „Oftalmologia” și interzicerea ei pentru o perioadă, din cauză că, prin anii 1947-1948, a publicat un articol în care se spunea că primul transplant de cornee a fost facut de un oftalmolog italian și nu de unul rus. În consecință, revista a fost acuzată de cosmopolitism. Eu personal, cunosc medicina românească din momentul intrării la facultate, în 1965 și aș spune că perioada într-adevăr cumplită a fost între 1981 și 1990. În acea perioadă oftalmologia românească a trebuit să se dezvolte pe o cale absolut atipică, în primul rând urmare a izolării de Occident, a lipsei de informatie, lipsei de instrumentar, lipsei de aparatură. La vremea respectivă noi am compensat toate acestea, chiar prin improvizații. Apoi a fost o criză a specialiștilor, din cauză că ultima admitere la specializare, rezidențiat cu se cheamă acum, în oftalmologie avut loc în 1983 și nu s-a mai dat examen decât în 1990. Aceasta a produs un hiatus care se simte și astăzi.

În același interval nu s-au dat nici examene de promovare, nici de primariat, nici de doctorat, nici de promovare în învățământ. Dar poate cea mai mare greșeală a fost desființarea Facultății de Perfecționare și Specializare a Medicilor, care ținea de Universitatea de Medicină și Farmacie, și care, din nefericire, nu a fost reînființată nici până astăzi. Reînființarea acelei facultăți probabil că ar fi un lucru foarte bun ca să putem spune: Da, am depășit vicisitudinile istoriei! Aceasta chiar dacă în primii ani dupa 1990 unii au crezut că suntem coșul de gunoi al Europei aducând aparate desperecheate, stricate. Dar am reușit să compensăm aceste lucruri și astazi suntem la nivelul oftalmologiei mondiale. Sunteti o personalitate afirmată și recunoscută pe plan mondial în oftalmologie.

Cu ce contribuie școala românească de oftalmologie la dezvoltarea acestui domeniu ? Cred că este puțin exagerat să vorbim de o școala românească de oftalmologie. Dacă vreți o comparație, în timp ce vecinii noștri unguri se laudă cu câteva nume mari: Kunt, Simanovski, Imre și altii care au rămas în istoria oftalmologiei pentru că au lansat procedee originale, dupa umila mea părere, un singur oftalmolog român, din 1915, profesorul Gheorghe Stănculeanu, merită să figureze în istoria oftalmologiei mondiale pentru că a imaginat un procedeu de operație a cataractei original și recunoscut în lume, la nivelul din epoca respectivă. În momentul de față ar fi exagerat să vorbim de o școală românească de oftalmologie, deoarece suntem într-o epoca a globalizării în care este firesc să ne aliniem la standardele oftalmologiei internaționale și, întâi de toate, ale celei europene. Din acest punct de vedere este sigur că, în acest moment, suntem aliniati la aceste standarde și ținem pasul cu oftalmologia europeană.

În urma cu câteva luni m-am întâlnit la un congres internațional cu un prieten foarte bun, specialist din Grecia, pe care l-am invitat să scrie un articol pentru revista „Oftalmologia”. El m-a întrebat: „La ce nivel este această revistă?” La care eu am raspuns: „La nivelul la care lucrezi tu! Deci de acest nivel să faci articolul, pentru că la acel nivel suntem și noi!”.

Oftalmologia este o specialitate medicală în care tehnologia de vârf capătă din ce în ce mai multă importanță. Avem in prezent și noi tehnologiile necesare? Indiscutabil da! Am să fac o metaforă: dacă în 1985 un oftalmolog stralucit- de oriunde în lume! - ar fi adormit și s-ar trezi acum, nu ar recunoaște nimic, atât de mari au fost progresele atât în ce privește aparatura de lucru cât și în ce privește medicamentele, substanțele folosite etc.

În momentul de față, la nivelul dotării tehnice, la nivelul cunoașterii aparaturii cu care lucrăm, la nivelul performanței chirurgicale în sine, suntem comparabili cu confrații noștri din Occident. Lipsește, din nefericire, acoperirea financiară a costurilor. Orice aparat este foarte scump, orice medicament nou este foarte scump pentru că în spatele lui se află miliardele investite în cercetare, deci nici un producător nu-l va vinde ieftin. Noi avem nivelul de trai pe care îl avem.

Forța de compensare financiară a economiei românești nu se compară, cel puțin pentru viitorul previzibil, cu cea a economiilor occidentale, deci aceste costuri trebuie să fie acoperite de bolnavi din buzunarul propriu! O întrebare de ne-evitat: câte din afecțiunile medicale de care suferim sunt consecința vieții în societatea modernă, cu toate problemele ei ? Foarte multe! Și asta o spun pentru că în 36 de ani de oftalmologie am vazut cum se schimba fața patologiei, cum apar boli noi, cum scade vârsta la care unii oameni sunt afectați de boli considerate altădată ca fiind ale bătrâneții.

O contribuție majoră la asta a avut și circulația neîngrădită a populației, adică la noi au pătruns boli specifice altor zone ale lumii. Dacă, în perioada în care eram tânăr specialist, unele boli nu erau întâlnite decât rarisim, acum sunt surprinzător de numeroase. Vă dau un exemplu: lucram la Spitatul Militar Central, era la scurt timp dupa explozia de la Cernobîl, și in perioada respectivă au venit foarte mulți bolnavi cu tumori intra-oculare. Nu a existat neapărat vre-o legătură, ci numarul mare de bolnavi era rezultatul faptului că mai mulți oameni apelau la clinica noastră din cauza echipamentului bun pe care îl aveam. In schimb este clar că, acum, procentul de degenerescențe maculare legate de vârstă este din ce în ce mai mare, că diabetul a devenit o boală atât de gravă încât marele profesor Dan Cheța scria - într-o carte la care mi-a făcut onoarea să mă invite să colaborez - că în 2030 va fi o amenințare pentru omenire. Apoi, scade vârsta bolnavilor de glaucom. Altădată această boală apărea după vârsta de 40, sau 50 de ani, dar acum apare la vârste tinere. Ca să nu mai vorbim și de alte boli..

O altă întrebare, pentru profesorul universitar. Mai sunt tinerii atrași de meseria de medic ?

Mai există competiția extraordinară la intrarea la facultate care era prin anii 80 ai secolului trecut ? Nu, nu mai există competiția aceasta. Când am dat eu admitere, în 1965, eram opt candidați pe un loc, în anii care au urmat au fost mult mai mulți pe un loc. Acum aud că se fac eforturi pentru a acoperi numarul de locuri disponibile cu studenți! De ce este așa, nu știu. Poate pentru că, întâi de toate, facultatea de medicina durează șase ani. Nu patru, nu trei, nu cinci. După care, dacă vrei să practici o specialitate, trebuie să mai faci un secundariat de cinci ani. Cu alte cuvinte, studentul trebuie să învețe unsprezece ani ca să poată fi pe picioarele sale. Dar, cu toate acestea, mai există oameni pasionați. Am întâlnit anul trecut un student care luase nota 9 la examen - avea clar veleități de cercetător - și dorea să dea din nou examenul, ca să ia 10 pentru că, a zis el: „Nu vreau să fiu prostul satului!”. Mi-a plăcut de el. Am avut un doctorand strălucit, care-i acum cercetător în America. Dar acești oameni pleacă....! Eu zic: Plătește-i bine și oferă-le condiții să rămână în țară! Pentru că vin tot felul de firme care recrutează medici tineri din România pentru Franța, Germania, Scandinavia etc. Iar noi o să ne umplem golurile, probabil, cu chinezi, cu oameni din Republica Moldova, cu arabi... Sigur, migrația populației este naturală, dar nici chiar așa, să pierzi toate valorile. Mai bine de zece dintre foștii mei studenți din ultimii 20 de ani sunt deja instalați in străinătate. Și asta doare ..... Eu am avut, în tinerețe, cel puțin patru-cinci oferte să lucrez în străinătate. În 1981 m-am specializat în Belgia și în acea perioadă am avut patru oferte. În 1991 am fost invitat să lucrez în Franța, apoi mi s-a reiterat această invitație în 1994, 1996, iar în 2004 am refuzat ultima invitație de a lucra acolo. Pentru că țin la nația asta! Ca specialist de nivel internațional, sunteți printre cei mai în măsură să spună dacă sunt românii mai bolnavi decât alte popoare, sau este vorba doar de clasica „manie națională” a victimizării ? Nu, românii nu sunt în nici un caz mai bolnavi decât alte popoare. Românii sunt, înainte de toate, mai săraci decât alte popoare! Iar săracia merge mână în mână cu boala, dar mai merge mână în mână și cu faptul că nu-și pot plăti anumite servicii sanitare și nici nu înțeleg că unele lucruri trebuie plătite, pentru că statul nu poate să suporte totul. Tratamentele sunt constisitoare. În al doilea rând, românii sunt mai puțin educați din punct de vedere sanitar. Dar dacă educația sanitară o fac reviste, al căror nume nu vreau să-l dau, sau posturi de televiziune care consideră necesar să vorbeasca numai despre “riscurile oftalmologie ale sporturilor extreme”, de unde să știe omul să se protejeze Medicina modernă, cercetarea medicală,, necesită investiții nu doar în echipamente ci și în pregătirea continuă a specialiștilor, în contactul permanent cu lumea medicală internațională. Se întamplă așa ceva în prezent în oftalmologia romănească ? Contactul cu lumea internaționala este sigur. Asta, pe de o parte, pentru că avem manifestările noastre științifice interne la care, de fiecare dată, vin din ce în ce mai mulți specialiști străini de marcă, de la care învățăm suficiente lucruri, iar noi, la rândul nostru, ne ducem la congrese internaționale. Dacă vorbim, însă, de cercetarea științifică, aici este cu totul altă poveste. Idei avem o grămadă, dar cercetare înseamnă bani, bani mulți, pentru că altfel nu ai cum să faci cercetare. De exemplu, eu, în 1999, am avut o idee și am pus o întrebare la o companie. Mi s-a răspuns: „Dar nici măcar japonezii nu au făcut așa ceva!”. Doi ani mai târziu, la un congres de oftalmologie de la Dallas, niște oftalmologi americani prezentau confirmarea ideii pe care o avusesem eu. Alt exemplu: o doamnă de la catedra de biofizică a Universității propune un program de cercetare extraordinar de seducător, care prevedea transplantul de celule retiniene utilizând o pensă laser, dar.... programul a fost respins. În momentul în care m-am plâns de această respingere unui personaj important, respectivul îmi răspunde: “Eu l-am anulat pentru că doamna respectivă trebuie să se ocupe de dozarea la .....” nu știu ce alte minuni. Dacă cei care decid dacă un asemenea program este util nu sunt competenți, n-ai cum să faci cercetare! Cum se practică meritocrația în medicina romănească ? Credeți că se practică meritocrația în medicina românească? Era cândva o tradiție, fiecare își făcea feciorul urmaș la catedră.... E foarte greu să promovezi pe criterii de merit! Foarte, foarte greu! Și ești înlăturat, de pildă, la 56 de ani, cum am fost înlăturat eu din Spitalul Militar Central .... asta mai este meritocrație ? Mai există și unele instituții la care îmi vine greu să vorbesc despre cum se face învătământ. Profesorul meu de engleză din clasa a XI-a mi-a spus: „Să știi că medicina nu este o profesie, este o vocație”. Dar și învătământul este o vocație, dacă nu ai vocație pentru învătământ, nu ai ce căuta acolo...... Revenim la tendința românilor de a se compara cu „alții” și la ideea că „în străinătate” se fac operații mai bine, sau mai bune decât în România. Cât este adevar și cât este prejudecată în această idee ? Teoretic, nu este nevoie să se ducă nicăieri, pentru că avem specialiști pregătiți să facă orice. Echipamente, instrumentar ... toate le avem. Române tristețea de care vorbeam mai înainte: costurile și faptul că asigurările nu pot plăti totul. Există, totuși, probleme cu transplantul de cornee. În momentul de față, transplantul făcându-se cu cornee obținută numai de la donatori în moarte clinică, s-a ajuns ca, dacă în anul 2000 se făceau 2-300 de transplanturi pe an, acum se fac 10 sau 20! Pentru că sunt foarte puțini donatori. Aici suntem descoperiți și sute de ochi se pierd anual. Se va mai întâmpla și alt lucru foarte grav: atunci când elevii profesorului Olteanu se vor retrage cu toții din activitate, nu va mai avea cine să facă transplant de cornee pentru că tinerii oftlanologi nici nu vor avea de la cine să învețe. Dacă vorbim de restul chirurgiei oculare în Romania, există de toate și se pot face orice operații. Problema este cea a costurilor! In spitale, gratuit, nu se pot face operații foarte scumpe, iar in practica privată pacienții nu au suficienți bani. Pe vremea când lucram la spital făceam oftalmologia cu inima. Se spune că chirurgia este meseria celor 3H: „Hand, Heart si Head”! În momentul de față nu mai pot să fac numai cu inima, pentru că totul costă, așa că trebuie să trebuie să o fac în mare măsură cu „Head”, nu cu „Heart”! Cât de mult trebuie să muncească un medic ca să ajungă și să se mențină la vârf, la noi, ca și pe plan internațional? Este foarte greu de spus. Pe vremea când eram tânăr, doctorul Glăvan, un mare oftalmlog, mi-a spus: “Dacă nu citești oftalmologie cel puțin o oră pe zi, vei fi depășit”. Dacă o oră este necesară numai pentru a ține pasul, atunci pentru a progresa e necesar mult mai mult! Dar depinde de ceea ce îți propui în medicină. Dacă îți propui doar să câștigi bani, vei învăța după ureche, lăutărește, câteva luni, după care te lansezi și zici: „Eu operez orice”. O colaboratoare de-a mea mi-a spus: „Luați un om de pe stradă, dați-i să opereze o sută de cataracte, face praf primii 20, 30, sau 50 de ochi, de la un moment dat ajunge să învețe să facă”. Dacă confundăm oftalmologia cu o meserie învătată după ureche, atunci fără îndoială că este foarte ușor și nu trebuie să muncești foarte mult. Dacă, însă, ne gândim că este, totuși, știință și artă, atunci trebuie să muncești zilnic. Dacă dorești numai să ai succes îți faci reclamă peste tot: în ziare, la televiziuni, pe internet, ai grjă să lovești în confrații tăi, sau să-i ignori, dar dacă îți propui să fii bun, trebuie să muncești mult! Cât din medicină este talent și cât este muncă? Sau, ca să formulez altfel : Este primordială vocația, sau voința? Generalul Suvorov zicea că cu cât transpiri mai mult pe câmpul de instrucție cu atât mai puțin sânge vei vărsa pe cîmpul de luptă. Dacă ne referim la medicină, talentul este necesar, dar nu suficient. Evident, există oameni care au două mâini stângi și nu pot opera. Pe de altă parte, nici munca singură nu ajunge, pentru că și prostul poate să muncească. Vocația, este, deci, sigur și ea necesară. Există o „rugăciune a medicului” pe care a formulat-o, în urmă cu un secol și jumătate, Hutchinson și care, în ultimă instanță face o invitație la a nu confunda știința cu meseria în sensul de rutină.

Când simte un specialist că este împlinit profesional? Care este limita de la care specialistul își poate spune lui-însuși: „Am ajuns unde am vrut”? Eu sunt profesor universitar din 1998, sunt conducător de doctorate din 1999, sunt președintele Societății Române de Oftalmologie din 1996 și dacă mă veți întreba vă voi răspunde că nu sunt un om împlinit.

De ce? Pentru că trebuie să înveți în permanență! Poți să fii încântat, dar nu împlinit, atunci când ești citat de alții în anumite lucrări. Poți să fii încântat, dar fără să te consideri împlinit, atunci când un tânăr de succes spune: „Sunt elevul doctorului.. cutare”. Poate că unii sunt încântați când au ajuns în te miri ce funcție, când și-au luat nu știu câte case, nu știu ce fel de Bentley, sau, poate avion privat. Lăsând la o parte faptul că nu posed toate acestea, deși am și eu o oarecare poziție, nu mă consider un om împlinit. Cred că aș fi putut face mai mult.

Atât am reușit în condițiile istorice din vremea mea. Nu mi-e rușine să spun că și astăzi, daca văd un gest chirurgical nou făcut de un tânăr, din imaginația lui, nu mă sfiesc să-l preiau dacă mi se pare că este bun. Atunci când tragi linie și faci totalul, important este să vezi dacă ești la plus, sau la minus. Poate unii vor spune că sunt la plus. Alții poate vor zice că sunt la minus. Eu personal, dacă aș putea să o iau de la capăt, aș face multe lucruri altfel și, deaceea, nu am nici un fel de motiv să consider că sunt un tip împlinit. E adevărat că sunt deja bunic, am un nepot foarte reușit, am un fiu foarte frumos, o noră prezentabilă, o familie frumoasă, am o soție care mă suportă de 38 de ani chiar dacă plec pe întuneric și vin pe întuneric, dar asta e altă poveste!

articol scris de Rasvan ROCEANU -