Numele profesorului universitar doctor Vasile Secăreş va fi întotdeauna asociat cu cel al Şcolii Naţinale de Studii Politice şi Administrative pe care a fondat-o, al cărei rector a şi fost până în 2004 şi pe care a adus-o la prestigiul actual. De asemenea, a fost unul din animatorii Grupului Un Viitor pentru România. În prezent preşedinte al Consiliului de Administraţie al Institutului Bancar Român profesorul Secăreş continuă să predea la SNSPA şi este unul analiştii de vârf în domeniul relaţiilor internaţionale.

Cum şi de ce aţi avut initiativa creării SNSPA, în 1990 ?

As spune că îdeea creării Şcolii Naţionale a plecat dinainte de 1990, înainte de schimbarea de regim din România. În anii 80 nu era greu de văzut că România intra foarte târziu în procesul schimbărilor, că, spre deosebire de Polonia sau Cehoslovacia, nu exista un exerciţiu al schimbării, nu exista nici un fel de coagulare a noii elite, nu exista exerciţiul de a pune probleme, de a căuta soluţii aşa încât era uşor de prevăzut cât de dificilă avea să fie pentru România intrarea într-o nouă epocă. În consecinţă, imediat după schimbarea de regim-eram atunci vice-preşedintele Comisiei de Politică externă a Parlamentului provizoriu, CFSN şi apoi CPUN-chiar în ianuarie 1990, am scris prima foaie de hârtie care avea să ducă la crearea Şcolii Naţionale

Nu a fost, la momentul respectiv, un pariu riscant în condiţiile în care România de-abia îşi cauta reperele ?

E foarte bine spus, era un pariu extrem de riscant şi asta din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte o asemenea instituţie trebuia construită, trebuia racordată la standardele foarte înalte de pregătire, de competenţă, trebuia obţinut sprijin din Occident în legătură cu aşezarea acestei instituţii, în legătură cu „ingredientele” necesare pentru această „prăjitură”, iar pe de altă parte trebuia deschisă calea pentru o nouă generaţie. Asta a fost ideea, să oferim unei noi generaţii posibilitatea de a se pregăti în domenii esenţiale pentru schimbarea din România: în domeniul ştiinţelor politice, în ştiinţele guvernării, în domeniul administraţiei publice, în domeniul diplomaţiei, al relaţiilor înternaţionale. Dar aş spune că a existat o foarte mare încredere că acest pariu poate fi câştigat, echipa pe care am creat-o în acea perioadă a avut, pe de o parte, expertiza necesară, iar pe de altă parte a avut şi contactele necesare în Europa pe care să le poată pune în serviciul a ceea ce avea să fie Şcoala Naţională şi pentru ca să obţinem tot sprijinul posibil. Îmi aduc aminte cât de dificil era să le spui viitorilor studenţi, în august 1990, ce anume avea să se întâmple, să le dai garanţii că merită să-şi asume riscul de a porni într-o asemenea „aventură”. Spre surpriza multora, mesajul Şcolii Naţionale - care în primul an a fost Facultatea de Înalte Studii Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, iar de-abia din 1991 s-a separat ca Şcoală Naţională - acest mesaj a fost suficient de puternic pentru oameni care aveau o licenţă în inginerie, în matematică, în limbi străine, în arhitectură, în tot ce vrei, dar nu în domenii mai apropiate de ştiinţele guvernării. Aceşti tineri au fost extrem de motivaţi, într-o perioadă dificilă, au vrut să facă şcoală serioasă şi asta în condiţiile în care erau greve, era în universităţi un fel de „trai pe vătrai”. Aceşti oameni au „absorbit” tot ce se putea absorbi. Şcoala Naţională a avut primul program Tempus din România în domeniul ştiinţelor politce, ceea ce ne-a oferit posibilitatea, pe de o parte să trimitem profesori afară se racordeze la tot ce era mai avansat în acest domeniu, iar pe de altă parte, chiar din primul an am putut trimite studenţi care să-şi continue studiile afară, la Colegiul Europei de la Bruges, la Şcoala de Relaţii Internaţionale de la Amsterdam, şi la alte universităţi.

De la ce a pornit SNSPA în 1990 şi unde a ajuns acum ?

Noi am conceput Şcoala ca una de elită, cu ideea că strandardele vor fi extrem de ridicate, iar pe de altă parte cu ideea că ţinem seama şi de capacitatea instituţiilor de a absorbi aceşti oameni. Ca atare, aproape întreaga perioadă a anilor 90 Şcoala a avut între 150 şi 200 de studenţi. Absolvenţii Şcolii Naţionale câştigau cam tot ce se putea în concursurile care aveau loc pentru poziţii noi în aparatul Parlamentului, la guvern, în ministere ... şi, ca atare, „legenda” Şcolii Naţionale s-a creat foarte repede. Mai mult, o serie întreagă de absolvenţi au avut cariere rapide în Ministerul de Extrene, în Ministerul Apărării, la Parlament, tocmai pentru că aduceau cu ei o expertiză cu totul nouă, o viziune proaspătă, un alt mod de a gândi....

Dar acum Şcoala a fost depăşită de propriul ei succes ...

Într-un fel aveţi dreptate şi acest lucru s-a întâmplat, dar, repet, ideea Şcolii de elită a fost osatura succesului. Nu trebuie uitat că noi am început, chiar din primul an, să pregătim şi studenţi din Basarabia. Chiar şeful primei promoţii a Şcolii Naţionale a fost un student din Basarabia. Dimensiunea de elită a avut o greutate remarcabilă şi în cazul studenţilor basarabeni, pentru că ei au intrat în noile instituţii ale statului moldovean şi au încpeut să joace un rol serios în confruntare cu elita, să zicem!, pregătită la Moscova. Treptat însă - şi aici e vorba de a doua jumătate a anilor 90 - după ce am introdus şi învătământul universitar, şi mai ales după schimbarea în ceea ce priveşte finanţarea Şcolii, a existat o presiune serioasă în direcţia masificării şi a apărut o ambiguitate în legătură cu ceea ce însemna diploma post-universitară a Şcolii Naţionale - care a schimbat destine, a deschis noi cariere! - şi diploma care începea să se dea acum şi la nivel universitar şi la nivel post-universitar. S-au multiplicat formele de pregătire, am recurs şi la învăţământul la distanţă, au început să apară mii de studenţi la Şcoala Naţională şi cred că asta a fost una din marile probleme cu care ne-am confruntat. La începutul anilor 2000 am avut chiar o discuţie foarte serioasă pe ce domenii trebuie să o apuce Şcoala Naţională. Eu am sprijinit în continuare ideea unei şcoli de elită, a unui învăţământ de înalt nivel, scump, în care poţi să intre mulţi, dar nu este obligatoriu să termine toţi, am sprijinit ideea internaţionalizării Şcolii Naţionale, ideea ca ea să devină un Centru Regional, mai ales pentru zona lărgită a Mării Negre, cu ideea că studenţii din jurul Mării Negre, din zona Caspicii, vor putea veni să înveţe aici. Nu toată lumea din această zonă poate să se ducă la Harvard, sau la London School of Economics, dar Bucureştiul putea deveni un reper serios în această privinţă. În momentul de faţă cred că începem să avem din nou în vedere aceste lucruri şi aceasta se va întâmpla şi odată cu crearea Şcolii de guvernare în cadrul Şcolii Naţionale.

Vorbind despre absolvenţii SNSPA care au beneficiat de multe burse la instituţii de învăţământ occidentale de prestigiu. Aţi avut ecouri de la instituţiile respective referitoare la studenţii români ?

Am avut foarte repede asemenea ecouri. În primul rând pentru că studenţii pe care i-am trimis aveau un traseu „neortodox”, spuneam mai devreme că erau ingineri, sau veneau din facultăţi umaniste, dar nu din zona ştiinţelor politice, sau social-economice. Ei au fost acceptaţi totuşi pe baza cuvântului meu, pe baza asigurărilor pe care le-am dat că studenţii vor face faţă şi aş spune că foarte repede nu s-a mai pus întrebarea ce licenţă au studenţii de la SNSPA, pentru că la puţine luni de la intrarea în instituţiile de învăţământ străine au fost în măsură să dea examene de macroeconomie, de relaţii internţionale situându-se între primii din promoţie şi la Bruges şi la Şcoala de la Amsterdam. Acestui tip de reacţie i s-a adăugat aprecierea, după ce absolvenţii au început să lucreze în instituţii internaţionale. Îmi amintesc cu plăcere de momentul în care am primit de la Serviciul de resurse umane al ONU o cerere de recomandare în legătură cu unul din absolvenţii Şcolii Naţionale care urma să lucreze cu secretarul general adjunct, ceea ce s-a şi întâmplat de altfel.

Acum sunteţi preşedintele Consiliului de Administraţe al IBR. Nu este un salt prea radical de la analiza de politică internaţională la „ariditatea” sistemului bancar ?

Nu este, pentru că ceea ce se ştie mai puţin este faptul că am lucrat zece ani şi in domeniul bancar, la Eximbank, al cărei vice-preşedinte am fost şi unde am creat domeniul de analiză de risc de ţară, domeniu în care au fost absorbiţi şi unii din absolvenţii Şcolii Naţionale. Ca atare am o legătură foarte strânsă şi îndelungată cu domeniul bancar. Am preluat de curând funcţia de preşedinte al Consiliului de Administraţie al IBR, iar preocuparea pe care o am este de a dezvolta cât mai rapid programe de pregătire care să ţină seama de învăţămintele crizei, care să-i înveţe pe cei din instituţiile financiar-bancare cum să facă faţă provocărilor crizei. Pentru că până acum un număr enorm de oameni au fost pregătiţi numai pentru a se concentra pe vânzări, iar acum descoperim că aceşti oameni au probleme în lucrul cu clienţii, în restructurarea creditelor, în oferirea de consultanţă de afaceri. Ei au dificultăţi să devină bancherul omului de afaceri din faţa lor, care să fie interesat în sănătatea firmei, să fie interesat să o ajute să treacă prin perioada actuală de criză ... şi acest lucru este un pariu extrem de important, acum, pentru Institutul Bancar Român.

Într-adevăr, aţi declarat acum câteva luni că „o criză înseamnă şi oportunităţi de schimbare”. Schimbarea a ce ? Sau pentru cine ?

Pe de o parte, este limpede că ne aflăm în faţa unei crize extrem de serioase. O răsturnare pe care poate încă nu o percepem în totalitatea dimensiunilor sale. Iar în acest context cred că se va schimba nu numai modelul de business, dar vor apărea schimbări care vor afecta societatea în ansamblul său. Ca atare este nevoie de schimbări la nivelul elitei politice. Nu este admisibil ca elita politică românească să nu fie capabilă să traseze un drum pentru România, să elaboreze o viziune! Fără îndoială, putem negocia cu Fondul Monetar, cu Banca Mondială, aşa cum am şi făcut până acum, dar mai întâi ar trebui să definim un proiect pentru România. Nu ne putem lăsa pur şi simplu pe mâna consultanţei străine fără să ne fi definit noi înşine un drum! Acum, când ne uităm în urmă, vedem câte lucruri le-am înghiţit pe nemestecate şi în ceea ce priveşte dezvoltarea industrială şi agricultura şi în legătură cu privatizarea sistemului bancar, unde am ajuns să avem 90% capital străin, iar acum începem să avem „second thought” în privinţa asta. Mai mult, din străinătate ni se spune acum : „Ce bine că n-aţi privatizat CEC-ul, sau Eximbank!” CEC-ul ar trebui să devină o bancă de dezvoltare, privatizarea băncilor ar fi putut fi făcută şi după un alt model ... iar lista ar putea continua. Avem nevoie de regândire majoră în ce priveşte structura administrativă. S-au golit ministerele de oameni cu expertiză şi din cauza asta planurile anticriză au devenit aproape un „basm cu cocoşul roşu”.

Ca specialist în relaţii internaţionale, cum apreciaţi că se comportă România în prezent ca membru în NATO şi al Uniunii Europene : ne simţim şi acţionăm ca actori de drept, sau continuăm să avem psihologia candidatului perpetuu ?

Deja a apărut ideea, care conţine destul mult adevăr, că România parcă e încă în aşteptarea integrării în structurile euro-atlantice. Pe de altă parte, aş spune că asta nu descrie în totalitate felul în care se comportă România ca stat. Au apărut deja elemente semnificative des schimbare şi mă gândesc aici la zona militară, mă gândesc la oamenii de afaceri care încep să se simtă de acum ca cetăţeni ai Uniunii şi factori importanţi în progresul Uniunii. Sunt şi anumite sectoare guvernamentale care s-au ajustat şi încep să meargă pe drumuri europene ... Dar în acelaşi timp rămân decalaje însemnate, există încă o inerţie care are şi raţiuni psihologice. Este vorba  de a ajunge să te comporţi şi să funcţionezi în acord cu nişte standarde extrem de ridicate, ceea ce este foarte greu. Este greu, de exemplu, să primeşti o cerere de la Bruxelles astăzi şi să fii în stare să dai răspunsul măine, sau chiar în aceeaşi după-amiază! Adesea descoperim că punem o întrebare partenerilor noştri din Occident dimineaţa şi după-amiaza primim răspuns. E un ritm foarte greu de absorbit în România, unde luăm totul mai uşor ...”Lasă că n-au dat turcii ...” etc. Dar dincolo de asta, lucrurile sunt foarte serioase în ce priveşte comportamentul nostru ca ţară aflată pe frontiera euro-atlantică, atât ca membră NATO cât şi ca membră a Uniunii Europene. România trebuie să fie conştientă că are nu numai de aplicat politica euro-atlantică aici, la marginile comunităţii, ci are un rol important de jucat în definirea acestei politici! Pentru că uneori nişte lucruri se văd mai bine de la Bucureşti, a propos de zonele adiacente, inclusiv în legătură cu Basarabia. România trebuie să joace un rol dinamic în structurarea politicii europene şi euroatlantice în ce priveşte conflictele îngheţate, plecând din Transnistria şi până în Nagorno-Karabach. În acelaşi timp, Parlamentul român nu a avut nici o reacţie în legătură cu evoluţia instituţională a Uniunii Europene. Nu a plecat de la Bucureşti nici o propunere pe această temă, nici un semn de întrebare, ceea ce e anormal! Asta arată că nu am intrat încă în „papucii” de membru serios al Uniunii Europene şi acest lucru e greu de înţeles în condiţiile în care România este o ţară importantă, o  ţară mare la nivelul Uniunii, cu un potenţial serios, un contributor serios în domeniul securităţii. Noi nu ne dăm încă seama de asta!

Cum s-a născut şi de ce a dispărut Grupul Un Viitor pentru România?

Grupul Un Viitor pentru România a apărut in condiţiile în care oameni cu expertize diferite, care au avut un rol important în faza iniţială a procesului de schimbare din Romănia şi un rol extrem de pozitiv in avansarea către reperele democraţiei liberale şi ale economiei de piaţă, au avut mari îndoieli asupra modului în care se aseza politica românească la momentul respectiv. Ideea a fost că trebuie făcute nişte lucruri în această privinţă, iar aceasta era posibil numai creându-se un cadru în care să poată fi elaborată o viziune, în care să poată fi elaborate strategii şi, mai mult, trebuia să fie creat un cadru în care politicienii să poată fi învăţaţi să lucreze împreună, să nu se considere duşmani, să se bage unul pe celălalt în puşcărie. ci să formuleze împreună probleme şi să caute împreună răspunsuri! Îmi amintesc de participarea preşedintelui Corneliu Coposu la una din reuniuni, iar acesta a declarat ca GUVR ar trebui să elaboreze asemenea viziuni pentru partidele politice. Răspunsul meu a fost: Noi putem oferi un cadru de dezbatere, dar sarcina trebuie să revină partidelor în cauză! GUVR-ul şi-a epuizat forţa de propulsie spre sfârşitul anilor 90, poate şi din cauza sentimentului de oboseala şi din dezamăgire faţă de felul în care se făcea în continuare politică  în România sau, în unele cazuri, datorită menţinerii unora dintre membrii Grupului, în politică, pe aliniamente diferite....

articol scris de Rasvan ROCEANU -