In cautarea adevaratelor valori

Unirea a adus doua lucruri foarte importante carora ar trebui sa le acordam atentia cuvenita. Primul este legat de formarea si de desavarsirea statului roman. Noi ignoram faptul ca acesta a fost un proces dificil care s-a facut cu inteligenta, cu abilitate, cu patriotism, cu punerea impreuna a unor minti luminate care uneori au luptat impotriva altor state, impotriva altor mentalitati ori impotriva altor interese pentru a forma statul roman. Nu este vorba de o simpla latura patriotica a acestui lucru. A fost un proiect, asa cum ai un proiect atunci cand vrei sa faci un website sau cand deschizi o redactie de revista economica.

Acest proiect a inceput mult inaintea lui Cuza si a fost initiat de o serie de intelectuali tineri care au primit tot felul de epitete pentru ceea ce au facut de-a lungul anilor, dar mai grav decat asta e faptul ca au fost uitati. Demersul a continuat cu perioada lui Alexandru Ioan Cuza, care si-a adus o contributie incontestabila la formarea, in final, a statului roman, si, bineinteles, cu Carol I, care de fapt a fost cel ce l-a intemeiat.

Desi unii istorici s-ar putea supara daca gasim o data fixa, pentru ca de fapt a fost un proces continuu, care s-a incheiat in 1923 prin Constitutia care a urmat Unirii, putem spune ca procesul a inceput pe la 1848 si s-a incheiat in 1923, cand cea mai buna constitutie pe care am avut-o vreodata s-a consfintit. Numai ca pentru momentul 1918 si pentru vremea noastra, morala acestei povesti este ca s-au pus la bataie generozitate, viziune, spirit de raspundere si un anume fel de altruism public pentru a se putea realiza aceasta entitate, statul, careia i s-a dat forta, prin armata profesionista, prin administratie si politica profesioniste, prin cultura promovata institutional, printr-o ridicare la un anumit standard al societatii civile.

In aceasta perspectiva, rolul Casei Regale a fost fundamental, pentru ca statul este o entitate separata de puterea politica, separata de puterea presei, separata de puterea banului. E pur si simplu o institutie pe care, ne place sau nu, trebuie sa o intelegem din doua puncte de vedere: intr-un fel, este inexplicabila, pentru ca reprezinta o suma de valori care n-au nici cum sa fie justificate in mod practic, nici nu trebuie sa fie, dar are si o parte foarte concreta, administratia, institutia propriu-zisa a sefului statului si a carei forta extraordinara a constat in acei ani in puterea exemplului, nu o putere politica, asa cum se intampla astazi in Romania, in Franta, in toate tarile in care democratia a triumfat in final. Chiar si in tari care pastreaza sistemul monarhic, cum sunt Belgia, Marea Britanie sau Spania, decizia politica nu sta in puterea monarhului, ci in puterea guvernului. Este de fapt actul salvator al monarhiei, pentru ca aici regasim pactul incheiat intre democratie si coroana, care asigura stabilitatea si respectabilitatea, pe care nu este cazul sa o promovez, pentru ca stim ce inseamna Luxemburg, Suedia, Olanda. Acestea au devenit aproape adjective, in loc de substantive proprii.

Al doilea lucru important este aspectul stabilitatii si al dezvoltarii. Nu intamplator, dupa 1918, cu un rege arbitru neutru si respectabil s-a obtinut o crestere atat de spectaculoasa a prosperitatii si a fortei economice romanesti. De fapt, Unirea a fost o foarte mare problema din punct de vedere administrativ pentru Romania, pentru ca una este sa te bucuri cu sufletul ca toti romanii stau in aceeasi casa, si alta sa te trezesti a doua zi cu o realitate in care patru monede diferite functioneaza pe aceeasi piata, patru administratii de tip diferit incearca sa coabiteze, patru limbi se folosesc in administratie si patru sisteme educationale diferite au nevoie sa se puna impreuna. Aceasta nu e o situatie usoara, daca judeci ca, in plus, venea intr-un moment in care 10% din populatia Romaniei fusese decimata in razboi, iar majoritatea celor care pierisera erau barbati tineri, ceea ce inseamna ca se punea o problema in sanul fiecarei familii.

Sa nu uitam si faptul ca in urma Unirii, Romania s-a trezit cu 60% populatie si 60% teritorii adaugate, deci locul care primea era de fapt mai mic decat cel care venea. Cum s-a putut totusi ca, in aceste conditii, sa vorbim astazi despre un model, atat din punct de vedere economic, cat si din punct de vedere cultural?

Se spune ca anii ’20-’30 au fost cei mai buni din punct de vedere diplomatic, din punct de vedere cultural. Cum a fost posibil? Toata generatia lui Cioran, Eliade, cei cu care ne mandrim astazi sunt produsul acelei epoci. Aceasta se explica prin faptul ca bazele statului erau puse temeinic, ca era reprezentat de o persoana care dadea garantii, de o institutie care dadea garantii si nu conteaza daca astazi numim aceasta institutie monarhie, regalitate, coroana. Nu este atat de importanta forma de guvernamant ca atare, ca alegere libera, ci este importanta eficienta ei. De altfel, faptele o arata.

Din momentul in care regele Mihai a fost obligat sa plece in 1948 s-a produs un haos la nivel institutional. Statul a fost injunghiat si in locul lui s-a pus o grupare de oameni pe care azi i-am putea numi un fel de “ONG” sau un fel de “SRL”, daca ar fi sa vorbim in termeni actuali. Pentru ca ei constituiau o grupare de oameni care raspundea comandamentelor, bune sau proaste. Ale altcuiva. Asta nu se poate numi stat.

Statul nu este un ONG, nu este o intreprindere in general, nu e un SRL. De aceea este atat de greu de explicat ce este si Casa Regala. Casa Regala nu este o institutie a societatii civile, nici o institutie a administratiei, este o institutie, ne place sau nu, legata direct de statalitate, biologic legata de aceasta.

Imi explic in multe feluri ambiguitatile postdecembriste prin asta. Pentru ca noi ne amagim cu faptul ca daca am avut dreptul de a alege intre democratie si dictatura si am ales democratia, asta rezolva lucrurile. Nu rezolva decat o treime din ele. Faptul ca am ales, in loc de monarhie, republica, de fapt n-am ales-o noi, ni s-a ales. Intr-o tara ca Germania sau Elvetia nu se poate pune pe tapet ca argument faptul ca monarhia e mai buna decat republica, fiindca in Elvetia nu s-a experimentat aceasta forma de guvernare niciodata, cu exceptia cantonului Neufchatel care a fost principat, iar Germania e a doua putere a lumii, e greu sa spui ca sistemul nu e in ordine. Nici n-ai avea motive s-o spui.

In Romania a fost cu totul altceva. Insa si aceasta este a doua treime a problemei, nu e totul. Totul este faptul ca odata cu aceste doua schimbari radicale, democratie versus dictatura sau monarhie versus republica, a mai existat o a treia schimbare.

In timp ce alte generatii s-au zbatut sa consolideze statul si sa faca Romaniei institutii publice solide si coerente, atat 1947, cat si 1989 n-au facut altceva decat sa provoace sau sa perpetueze o ambiguitate in domeniul institutional, ambiguitate care dureaza pana astazi si se manifesta la modul fizic, pentru ca Bucurestiul este probabil singura capitala din sud-estul Europei in care aproape toate institutiile statului, institutiile publice, sunt intr-o alta cladire decat a lor. Asta e o extraordinara imagine a cat de mult a functionat la noi zicala populara “incurca-i drace”.

Este ca si cum ai trai 30 de ani intr-o cladire, vezi Palatul Elisabeta, sa spunem, generatia noastra, care e de sapte ani aici, traieste 30 de ani in acest loc si il lasa in ruina. Asta inseamna ipotecarea viitorului ei. Obligatia ta de generatie, mai ales ca locul nu-i al tau, este sa-l menti cel putin asa cum a fost, daca nu cumva sa-l lasi celorlalti cu o mica imbunatatire, cu o urma a trecerii tale. De la taranul dintr-o comuna din Moldova pana la academicianul de pe Calea Victoriei, toti au acest instinct, de a lasa ceva in plus in urma  lor. Acest lucru este valabil si in cazul institutiilor. In anul 1918 acest tip de institutionalism s-a dezvoltat si s-a consolidat in asemenea masura incat, daca n-ar fi venit Al Doilea Razboi Mondial, noi astazi am fi avut o situatie egala cu Belgia si cu Elvetia, cum de fapt o aveam la vremea respectiva. Altceva este momentul 2008, cand performanta este egoista, se situeaza la nivelul persoanei – persoana in general se scoate in fata istoriei, dobandeste credibilitate, popularitate, forta, uneori si bani si cand pleaca lasa vlaguita institutia careia i-a apartinut si pe care a folosit-o ca pe o carpa de sters pantofii. Omul respectiv pleaca cu pantofii lustruiti, iar carpa ramane celuilalt, din ce in ce mai epuizata din punctul de vedere al credibilitatii, al respectabilitatii. Acest lucru e valabil – sa nu intelegeti din asta ca eu fac o critica la adresa clasei politice, pentru ca nu ma refer numai la clasa politica, ma refer la orice fel de institutie, fie ea o scoala, o universitate, chiar o asociatie de importanta nationala, fie ca este un minister, un consiliu local – nu ma refer la o anumita parte a leadership-ului romanesc, ci la integralitatea lui.

Atunci inseamna ca practic este o problema pe undeva in genetica romanilor...

Mai bine zis, in instinctul momentului, pentru ca genetica e putin prea mult spus. Fibra propriu-zisa a natiunii este in mod sigur benefica, pentru ca altminteri n-ar fi aici dupa 2000 de ani. Romanul a facut fata, in istoria lui, cel putin din punct de vedere cultural, unor situatii mult mai grave. Chiar si statal, pentru ca au fost momente pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cand atacul la adresa statalitatii romanesti a fost mult mai puternic si mai virulent. Deci, nu pot sa spun ca exista in gena ceva, pentru ca altminteri n-am mai fi aici. Cred mai degraba ca instinctul actual, tulburat de ultimii 60 de ani - 40 de ani de comunism plus 20 de ani de trecere – si, de asemenea, alienat de o lume noua ce are pretentiile ei, pe care noi incercam sa le rezolvam, ignora uneori nevoi ramase din urma, pe care lumea euro-atlantica nu are de ce sa le considere nelinisti. Adica, pe scurt, Uniunea Europeana nu are de ce sa aiba nelinisti identitare pentru Romania, nu are de ce sa se nelinisteasca NATO ca Romania pune stramb bazele institutionale sau ca performeaza fara etica in cadrul etajelor unei institutii. Ei iti cer sa fie respectate regulile, ori regulile sunt de doua naturi, una juridica, unde, daca nu incalci legea, nu te poate obliga nimeni la vreun fel de plata, si alta de ordin interior. Daca practic nu deranjezi cu nimic regulamentul de ordine interioara al unei institutii, n-are nimeni de ce sa te traga la raspundere.

Forta unei natiuni, securitatea ei nationala si toate aspectele puterii pe care o reprezinta o tara se compun insa si din alte feluri de materiale de constructie, din alte plamade, cum ar fi generozitatea, viziunea, spiritul de raspundere, loialitatea pentru o cauza, abilitatea de a gasi o cale buna pentru tara ta. Si aici ne apropiem de instinctul pe care mediul privat il are. Daca iei la intamplare in Romania o institutie publica si o companie particulara, pot sa pun pariu ca in compania privata e curat, sunt geamuri noi, e mobilier modern si economic, iar in institutia publica vei vedea praf, figuri acrite, oameni care nu-ti raspund la “Buna ziua”, pentru ca e o diferenta de instinct. Locul al doilea e al nimanui, nu raspunde nimeni pentru el, niciunul dintre noi nu ni-l insusim, iar primul loc este al dumneavoastra, e al cuiva, e al domnului cutare sau al doamnei cutare, care vrea ca locul sa prospere. 

Exista similitudini intre criza financiara de la inceputul anilor ’30 si criza de acum, din primul deceniu al anilor 2000?

Din punct de vedere strict economic, nu pot sa raspund la intrebare pentru ca nu sunt un specialist. Din punct de vedere politic, si in general, al situatiei internationale, nu e foarte posibil de facut o paralela, pentru ca in niciun caz omenirea in acest moment nu este in pragul unei crize de proportiile cataclismului cauzat de Al Doilea Razboi Mondial. In afara de aceasta, se mai produce un lucru, care iarasi nu e foarte discutat in sfera publica. Eu vad ambele razboaie mondiale ca pe un fel de coborare la zero a instinctului binelui, in care un continent intreg a fost dispus sa-si produca un act de sinucidere, fiindca asta a fost de fapt. Continentul european a incercat in doua randuri sinuciderea si n-a fost lasat, a fost ajutat sa nu o produca. Nu pot sa-mi explic altfel o pierdere atat de mare a instinctului binelui pe care il are si o mica vietate, daramite un om care a ajuns la un asemenea grad de performanta culturala, intelectuala, cum a fost europeanul secolului al XX-lea. Din aceasta perspectiva nu pot sa cred ca anul 2009 se afla in aceeasi situatie. Romania si Europa nu sunt bantuite de o noua ideologie, care sa duca la distrugere. Dimpotriva, as putea spune ca Romania, Europa si mediul transatlantic, adica, aproape 70% din intinderea globului, sunt acum, intr-un fel sau altul, democratii.

Deci, este chiar contrariul situatiei din anii ’30 din acest punct de vedere. Aceasta nu inseamna insa ca mediul transatlantic ca si lumea care ii impartaseste o parte din valori nu se afla intr-un proces de scadere a instinctului binelui si de tentatie a raului. Asta, da.

Daca se vor produce anumite tulburari la nivelul societatilor nu va fi pentru ca ne bantuie o noua ideologie, ci pentru ca microbul raului, tentatia de a ne produce rau unii altora nu dispare in democratie. Uitati-va la cazul nostru acum. Cea mai mare parte a oamenilor care au o influenta in societatea romaneasca sunt tentati de grobian, sunt tentati de agresivitate, sunt tentati de spectacolul indecentei. Multi dintre ei sunt foarte inteligenti sau chiar instinctivi. Au un bun instinct, au o intelegere a lumii, dar exista ceva care ii tenteaza sa treaca pragul acesta al decentei. De ce n-am considera ca aceasta tentatie exista si in alte planuri decat cel mediatic, cel cultural, economic, politic. De altfel, daca ne referim strict la continentul european, cred ca atat tarile din UE, cat si celelalte, putine, care sunt in afara uniunii au nevoie acum, la inceputul mileniului trei, sa se redefineasca din punctul de vedere al identitatii si legitimitatii. Nu e vorba de legitimitate politica, ci de un altfel de legitimitate, istorica, culturala. 

In prezent se vorbeste mult despre profesionalism, leadership, dar de fapt ce inseamna aceste lucruri pentru o societate in care nu exista o scara reala a valorilor?

Dupa atatia ani de zile de mers in tara in fiecare localitate, am o imagine probabil la zi a ceea ce se intampla. Si pe mine nu instinctul sau gradul de intelegere al comunitatilor locale ma ingrijoreaza, ci mai degraba comportamentul iresponsabil, alintat si egoist al elitei. Exista oameni de cultura sau intelectuali, formatori de opinie, oameni de afaceri, ofiteri superiori din armata, academicieni impecabili in gandire in care poti sa ai cu adevarat incredere, dar exista si o mare parte a lor care performeaza autonom, egoist, obsedat de sine, transformand ego-ul si raul Dambovita in “buricul pamantului”, ceea ce nu e valabil nici pentru unul, nici pentru celalalt. Dorinta aceasta de distrugere pe care o are intelectualul european al secolului XX-XXI, pe care a remarcat-o si papa Ioan Paul al II-lea, este ceva greu de explicat.

Aceasta sete loveste si elita romaneasca, prin ea neintelegind numai intelectualul, artistul, formatorul de opinie, ci toata elita, fiindca leadership-ul romanesc se compune din multe aspecte. Lider este si episcopul, si generalul de armata, si marele om de afaceri, si proprietarul de ziar, si formatorul mare de opinie, cel care in momentul in care apare trei milioane de oameni il recunosc. La nivelul elitei exista o foarte contrastanta alcatuire de calitati si defecte. Oamenii sunt straluciti, sunt iuti, rapizi, sclipitori si foarte mare parte din ei comit acte de iresponsabilitate si de egoism si sunt incapabili sa se puna impreuna pentru un proiect mare pentru tara. Mai mult decat atat, in multe randuri ei cred ca se pot erija in actiuni care nu tin de domeniul lor. Cred ca numai la noi se poate intampla acest lucru intr-o masura atat de flagranta.

Aceasta are legatura si cu traditia si cu rupturile care s-au produs si cu disperarea oamenilor care incearca, vazand ca n-are cine, sa faca ei ceea ce nu pot face altii. Numai ca istoria nu te iarta, pentru ca Romania anului 2008 sau 2009 nu e Romania anilor ’90, cand o grupare de oameni cu entuziasm si cu curaj a incercat sa substituie un sistem. Vorbesc de intelectualii din prima linie. Pentru ca aceea era o stare de urgenta, era o stare grava, era o stare de rasturnare. Nu poti in 2009, cand Romania e membra NATO si UE, sa mai aplici acelasi tip de formula, pentru ca nu se mai potriveste. Acum nu e nici cutremur, nu e nimic iminent. Nu traim intr-o stare de urgenta. 

”M-am intrebat de multe ori ce anume lipseste momentului romanesc 2008-2009-2010, pentru ca pasii spre investitii straine sau spre consolidari la nivel local sa fie mai mari si mai rapizi. Una din explicatii este ca noi nu am constietizat faptul ca la nivelul societatii romanesti sunt o multime de alte forte care ar trebui sa se ocupe de asta. De exemplu, eu de 7 ani incoace am incercat sa ajut dezvoltarea comunitatilor locale si limpezirea institutiilor centrale prin tot ceea ce am facut, prin luari publice de pozitie, prin vizite facute in mici comunitati locale, prin vizite in strainatate. Facand aceste lucruri, mi-am dat seama cat de mare este nevoia de ele. Noi aveam in timpul acesta si guvernari, care erau chiar foarte performante. Ba aveam si agentii care se ocupau de aceste domenii, aveam Camere de Comert, aveam interes local, aveam instinct din partea unor oameni, o societate economica in plina dezvoltare, si cu toate acestea, era undeva o nisa descoperita, o poteca ce nu era batatorita. De ce? Pentru ca dezvoltarea economica tine de destuparea mintii administratorilor sau a tinerei generatii care impinge din spate si e grabita, tine de generozitatea elitei intelectuale a locului, care poate sa se inchida egoist si mandru in sine si sa spuna “noi suntem mari creatori, nimeni nu ne intelege” sau poate sa iasa in strada si sa arunce din inteligenta lor binefacatoare comunitatii, obligand-o sa miste.“

Societatea este un organism viu. Adica, incearca sa fie cat mai viu, cat mai vital posibil. Instinctiv. Numai ca nu e format dintr-o pereche de ochi, o inima si un creier, ci din milioane. Toate acestea inseamna instinct, vointa de a trai, incercare de a face mai bine. Si de aceea este atat de important ca institutiile care stau «sus», nu vorbesc de oameni, pentru ca ei populeaza temporar aceste locuri, dar cati din cei care se duc sa profeseze pentru 4-5-8 ani, cat dureaza in general mandatele, lucreaza sa le consolideze? Nu se intampla oare inversul, adica omul se intareste pe sine in cei 4-5 ani, alterand structura si forta institutiei, pe care de multe ori si-o pune la cheremul lui, si de multe ori, cu dorinta de a face bine, face de fapt rau pe termen mediu sau lung, pentru ca ipotecheaza institutia, viitorul ei?