Sociolog, analist politic, consilier prezidenţial, specialist în relaţii internaţionale, publicist, decan la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, consilier al ministrului apărării, profesorul Cornel Codiţă este unul din acei intelectuali care, fără să fie permanent în lumina reflectoarelor, a ştiut să-şi păstreze o autoritate, morala şi ştiinţifică şi o obiectivitate absolut remarcabile. Toate acestea datorită modului echilibrat, lucid şi perfect argumentat în care şi-a elaborat analizele de-a lungul anilor.

Cât de greu este pentru un analist, fie el politic, economic sau social, să nu-şi piardă imparţialitatea şi luciditatea, să nu fie atras, fie şi involuntar, într-una, sau alta dintre „taberele” ideologice?

Mitul imparţialităţii şi al obiectivităţii absolute a cercetătorului a fost de mult îngropat, chiar şi în „Ştiinţa mare”. Cît despre aşa numitele „Ştiinţe slabe”, cum sunt cele ce studiază socialul, aici nu a fost niciodată luat în serios, prea tare. Orice analiză, pleacă de la, exprimă şi susţine, un punct de vedere, atins, fie şi parţial, de o culoare ideologică. Asta nu înseamnă, însă, că analiza economică, politică sau socială se dizolvă cu totul şi iremediabil în ideologie, aşa cum credea Marx, spre exemplu, iar pe urmele lui alţii, inclusiv unii dintre contemporanii noştri post-modernişti.

Fiecare tip de analiză presupune utilizarea unei anumite „lăzi cu unelte”. Ele te învaţă să umbli în materia de studiu, fără să te laşi prins de capcane şi mai ales fără să confunzi ceea ce este, ce face „subiectul”, mişcările, problemele şi răspunsurile lui, cu ceea ce eşti şi ceea ce faci tu, ca analist. Analiza socială presupune o solidă pregătire teoretică, metodologică, bazată pe frecventarea stăruitoare a „clasicilor”, pentru a însuşi uneltele meseriei, un contact permanent cu dezvoltările domeniului de care te ocupi, cu dezbaterile şi controversele, cu ipotezele şi rezultatele cercetării altora, o practică proprie. Analiza prespune, deasemenea, asumarea şi practicarea riguroasă a unui cod de norme deontologice. Este ca în chirurgie. Una e să comentezi operaţia pe cord deschis, ceea ce este util şi solicită, desigur, un anume volum de cunoştinţe, şi cu totul altceva, să iei bisturiul în mînă şi să duci la capăt intervenţia, evident, fără să omori bolnavul!

Analiştii, ca şi comentatorii vieţii sociale, au, inevitabil şi întemeiat, propriile opinii, convingeri, opţiuni. Faptul că unii dintre ei sunt anagajaţi politic şi folosesc în bătăliile lor cunoştinţele, sau rezultatele muncii de analiză este perfect legitim, atâta vreme cât oamenii din jur, cei care asistă la „spectacol”, sunt ajutaţi cu onestitate să înţeleagă clar, poziţia de pe care se exprimă analistul, sau comentatorul. Din păcate, însă, această ultimă cerinţă este tot mai rar îndeplinită, iar majoritatea comentatorilor vieţii politice, la noi, devin simple unelte, mai mult sau mai puţin performante, ale manipulării politice.

Sunteţi unul din cei care au păstrat permanent un ochi critic faţă de Uniunea Europeană, atàt înainte căt şi după aderarea Romàniei. Nu v-a fost teamă că aţi putea căpăta eticheta de „antieuropean” sau, mai rău, de „nostalgic”?

 Pentru că sunt un împătimit de Caragiale, aş putea să vă dau replica, plină de infatuare a lui Caţavencu: „Nu mă tem de întreruperi, venerabile domnule preşedinte... Puteţi domnilor să întrerupeţi, pentru că eu am tăria opiniunilor mele...”

Cei care au o privire critică, dar cuprinzătoare, asupra activităţii mele la catedră şi publicistice pot să spună orice, dar nu că am exprimat vreodată puncte de vedere, fără o argumentaţie solidă. Desigur, orice punct de vedere este discutabil, iar argumentele cheamă contra-argumente. Eu nu sunt nici euro-sceptic şi nici euro-entuziast. Sunt obligat de meseria şi vocaţia de analiză să descifrez fenomenele, instituţia, să-i văd părţile slabe şi pe cele tari, ba chiar mai mult să-i învăţ şi pe alţii cum să facă acest lucru, temeinic. Asta am făcut mereu, destrămànd cu plăcere discursul politic, înglodat ideologic, tocmai pentru a putea ajunge la structura şi dinamica fenomenelor instituţionale.

Pe de altă parte, am şi eu „războaiele mele”. Unul este împotriva operaţiei prin care politicienii noştri, din neştiinţă sau viclenie, au transformat „visul de aur al comunismului” în „visul de aur al Uniunii Europene”, sau dacă vreţi un fel de „Cade pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă!”. Uniunea Europeană, aici, la noi acasă, nu este nici mai bună nici mai rea decît o facem noi să fie. E ca un pământ gras. Dacă-l îngrijeşti, îi pui sămînţă bună şi-l uzi din belşug cu sudoare, el dă roade. Din păcate, însă, noi, ca societate, facem cu Uniunea Europeană cam tot ceea ce facem şi cu pămàntul nostru, de acasă. Îl lăsăm mai mult în paragină, decât îl lucrăm!

Al doilea război este împotriva hiper-birocraţiei pe care a dezvoltat-o Uniunea Europeană, un teren fertil al mediocrităţii, ipocriziei politice şi sforăriilor subterane, care mişcă miliarde de euro, nu în interesul europenilor, ci al clanurilor euro-interesate! De aici, accentele critice, adesea sarcastice, mai ales în publicistica mea.

La un moment dat aţi scris despre euro-corupţie atragând atenţia că România nu merită să fie arătată, ea singurâ, cu degetul în condiţiile în care fenomenul este mai mult decat vizibil şi în alte ţări. Contraziceţi leit-motivul „ca la noi la nimenea”?

Da, în mod programatic! „Ca la noi la nimenea” este doar expresia unui excepţionalism calp, a unui localism lipsit de orizont, a incapacităţii ori a neştiinţei de a cerceta ceea ce se întâmplă în miezul lumii, în „raiul” din care, cu un sentiment de auto-compătimire copleşitor, nouă ne place să credem că am fost mereu excluşi, pe nedrept! România şi societatea ei sunt „mai europene” decît vrem să credem şi nu de ieri, de alaltăieri, ci aproape din zorii modernităţii noastre. Slăbiciunile noastre, sociale şi individuale, fac, din păcate, ca ceea ce suntem în stare să asimilăm din această europeneitate, să traducem în beneficiu social, să fie uneori doar firimiturile, fenomenele marginalităţii, poleiala, dacă nu spoiala europeneităţii. Pe de altă parte, România nu ar fi rezistat în vârtejul atâtor furtuni europene, cu toate slăbiciunile ei, dacă în fundaţiile sale n-ar fi turnat beton autentic adevăraţii ctitori ai europeneităţii noastre: Spiru Haret, în sistemul de învăţământ, Babeş în cultura medicală, Saligny în spiritul ingineresc, Eminescu în creaţia poetică, Blaga în cea filosofică, Enescu în muzică, Brâncuşi în arta sculpturii, şi atâţia alţii, până colea, în zilele noastre. Faptul că nu-i preţuim prea mult pe adevăraţii europeni dintre noi, de ieri, ori de azi, asta-i altă poveste!

Cât despre corupţie, orice studiu serios asupra societăţii româneşti, din aceste vremuri, arată că noi am parcurs, în mod accelerat, un intens proces de „învăţare” a corupţiei, mai ales a „marii corupţii”, iar „profesorii” au venit, de peste tot, din buricul Europei şi al Americii, din Rusia, ca şi din China, din Orientul arab, ca şi din cel Mijlociu, ori Îndepărtat. Ceea ce deosebeşte, din păcate, societatea românească de aceste societăţi, în care corupţia este prezentă de sute şi mii de ani, în forme încă mult mai sofisticate, este faptul că noi nu-i înţelegem mecanismele suficient de bine, nu-i precizăm, nu-i măsurăm consecinţele sociale, nu o expunem public, nu avem instrumente juridice pentru a o combate metodic, nu avem un fundament cultural şi moral suficient de solid care să stea stavilă împotriva ei. De aici, gradul înalt de toleranţă socială faţă de manifestările corupţiei şi preocuparea mai mult periferică, dacă nu total inexistentă, de a pune în legi, în toate legile, mecanisme de combatere a corupţiei.

Tot despre Uniunea Europeană, aţi scris într-un articol că „Europa şi Uniunea Europeană par un cuplu atins de sindromul căsătoriei ratate”. De ce credeţi asta? Şi nu este cam prea dură exprimarea?

Expresia este dură, dar, după părerea mea, căt se poate de adecvată. Definiţia căsătoriei ratate este simplă: „O strâmtă celulă de închisoare, în care trăiesc două persoane, fiecare dintre ele, cu convingerea nestrămutată că se află acolo, din vina celeilalte”. Uitaţi-vă la nemulţumirea, tot mai larg răspândită în Europa, cu privire la Uniunea Europeană, a guvernelor, cât şi a cetăţenilor, din interior şi din afară. Desigur, fiecare are nemulţumirile lui, adesea unele diferite de celelalte, unele mai mari, altele mai mici. Dar atmosfera predominantă este de nemulţumire! Pe de altă parte, marea birocraţie de la Bruxelles îşi ascunde tot mai greu resentimentele faţă de Europa guvernelor şi a parlamentelor naţionale, cea care-i stă mereu în cale, care-i pune beţe în roate când îi este lumea mai dragă! Suntem deja în faza în de care „părţile” se detestă amiabil, dar stabil, când celălalt este mereu de vină, pentru tot ceea ce nu merge. Cât mai este până când fiecare va considera că celălalt nu-l merită, ori până când va considera că se află „închis” din vina celuilalt?

În aceste condiţii, ce sanse credeţi că are procesul de integrare europeană? Ce şanse are Tratatul de la Lisabona de a fi aplicat, dacă trece de referendumul irlandez?

Eu cred că va trece şi vom avea şi o Uniune Europeană post-Lisabona! Doi uriaşi votanţi lucrează în favoarea continuării frumoasei şi pasionantei aventuri numită Uniunea Europeană: inerţia şi frica. Inerţia îţi spune, raţional, că te costă mai puţin să mergi înainte, decât să pui frână, ori să o iei înapoi; în timp ce ipoteza că sistemul s-ar putea bloca şi prăbuşi produce un efect iraţional tipic, bazat pe teama de necunoscut. Adevărul este că nimeni nu-şi poate imagina cum ar arăta mâine Europa, fără Uniunea Europeană, în afara unui scenariu catastrofic, pe care toată imaginaţia Hollywood-ului nu e deajuns ca să îl scrie.

Aţi susţinut justeţea poziţiei României în nerecunoaşterea independenţei provincei Kosovo, declarând că statele mici nu au alte instrumente în afara principiilor de drept.

Am spus, pe urmele unor iluştri oameni politici ai României, nu doar că trebuie să ne ţinem de drept, pentru că nu avem altă pavăză, ci mult mai mult. A renunţa la drept, în apărarea sau promovarea intereselor lor, în conducerea competiţiei globale în care sunt angajate, este privilegiul contestabil al Marilor Puteri. Ele îşi pot permite să sară în afară şi mai apoi să revină în matca Dreptului, fără să încaseze penalităţi prea mari. Statele mici, cum este şi România, nu pot face aceste gen de „sport”. O dată prinse în afara cercului de protecţie al normelor de drept, o dată ieşite în jungla puterii forţei, ele sunt victime sigure, nu mai au nici o şansă să se întoarcă vii, ori întregi, de unde au plecat. Romanii spuneau simplu şi frust: „Quod licet Iovi, non licet bovi!”(trad: Ceea ce este legitim pentru Zeus nu este legitim pentru boi – n.r.). Această lecţie este perfect ilustrată de istorie. Iar cine vrea cu tot dinadinsul exemple, să ia aminte la ce i s-a întîmplat Serbiei, sau, încă şi mai recent, Georgiei, în plin ev de pace europeană, la cumpăna secolelor XX şi XXI.

Toată lumea este de acord că dezvoltarea este imposibilă fără promovarea valorilor, fără meritocraţie. Dar ce ne facem că meritocraţia VIITOARE ar trebui implementată tocmai de catre structurile birocratice ACTUALE şi în interiorul acestor structuri?

Eu am susţinut şi continui să argumentez că dificultăţile grave de dezvoltare şi de integrare europeană ale României nu vin din faptul că am fi pradă birocraţiei, ci dimpotrivă, faptului că nu avem o birocraţie şi nici o experienţă istorică de funcţionare performantă a administraţiilor statale. Birocraţiile au apărut în zorii modernităţii occidentale ca sisteme instituţionale raţionale, performante, destinate administrării eficiente a unor complexe probleme sociale. Ele susţin şi acum dezvoltarea acestor societăţi. În acest sens, birocraţiile nu sunt deloc incompatibile cu meritocraţiile (administrative, în cazul discutat). Pe de altă parte, ca toate instituţiile sociale, birocraţiile, au şi ele o „patologie”, pot dezvolta anumite „boli”, cum este hipertrofia administrativă, hiper-exactitatea, supra-normativitatea, supra-încărcarea, reducerea dramatică a timpului de prelucrare-soluţionare a problemelor etc. Netratate, aceste boli, transformă instituţiile respective în monştri care distrug societatea.

Societatea românească modernă a fost încă de la început parazitată de nişte instituţii de administraţie statală, supra-dezvoltate ca putere de ingerinţă socială, supra-dotate cu autoritate, practic necontrolate de cetăţeni, în care preocuparea pentru eficienţă  a fost minimă, iar cea pentru exploatarea în interes propriu a poziţiei de monopol faţă de cetăţean, maximă. Aceasta este experienţa socială pe care o moştenim până astăzi şi ea nu s-ar fi perpetuat astfel dacă politicienii României, de ieri şi de astăzi, nu ar fi atât de interesaţi de menţinerea acestei situaţii. Aceşti monştri administrativi sunt uneltele cele mai docile şi mai sigure ale exercitării influenţei politice în teritoriu. Cu cât sunt mai slabe şi mai ineficiente administraţiile, cu atât sunt mai docile şi mai ascultătoare faţă de comenzile „puternicilor zilei”.

Pe de altă parte, meritocraţiile în societatea românească au fost mai mereu create şi susţinute tot în siajul şi în logica puterii politice dominante. De aici, caracterul lor efemer, adesea fals, bazat pe pseudo-valori. Nu este spaţiul aici să facem un tablou complet al patologiei societăţii româneşti, cum spunea Eminescu, dar lucrurile sunt ceva mai complicate, iar binomul birocraţie-meritocraţie, fie şi în stare antinomică, explică doar o mică parte din situaţie.

Suntem în campanie electorală prezidenţială. Aţi fost consilier prezidenţial, dar sunteti şi sociolog. Dincolo de ce spune Constituţia, ce fel de preşedinte doresc românii? Suntem în continuare blocaţi în mentalitatea liderului „tătuc”?

Experienţa politică a ultimelor două decenii nu a făcut mare lucru pentru a demola mitul conducătorului „salvator”, „providenţial”, „atoate-ştiutor” şi „atot-putincios” „luminat” etc. Cu toate acestea, eu cred că gradul de încredere al populaţiei în acest model a scăzut dramatic. Este drept, ca urmare a experienţelor de guvernare din ultimele decenii, în societatea noastră există o confuzie mai mare cu privire la modelul optim de guvernare, iar încrederea în virtuţile modelelor democratice este încă şubredă; situaţia aceasta ar putea, în condiţii dificile, sau de criză prelugită, să fie exploatată de forţe politice ce sprijină soluţiile anti-democratice, autoritariste, cum sunt cele bazate pe soluţia conducătorului salvator, „caudillo”, sau populist-peronist.

Aşadar nu suntem blocaţi, ne mişcăm din paradigmă, dar traversăm, încă, ape tulburi şi terenuri minate. Din păcate, trebuie să o spun, oferta politică de tip democratic slăbeşte, iar personalităţile care să o susţină credibil sunt din ce în ce mai puţin vizibile, inclusiv cele din lumea intelectualilor.

Sunteţi un om cu convingeri clare pe care nu ezită să şi le afirme. Aţi avut, însă, vreodată, senzaţia că luptaţi în zadar? Că este mult mai profitabil să vă „pliaţi” pe ceea ce este convenabil, acceptabil?

Tentaţia conformităţii ne însoţeşte permanent, în viaţa noastră socială, iar răsplata ei este, de regulă, mult mai mare, decât cea pentru ieşirea din rol, sau din regulile stabilite ale jocului. Atunci când am ales o linie de conduită, un ţel, un teren de luptă, o bătălie în care să mă implic, am făcut-o conştient de riscuri şi pregătit să le încasez. Nimeni nu-şi face rău sieşi, cu bună ştiinţă, în condiţii de sănătate mintală normale, dar nu putem trăi fără să ne asumăm, fiecare, bătăliile noastre şi nici nu putem să le câştigăm pe toate!

Dintre toate funcţiile pe care le-aţi ocupat, pe care aţi făcut-o cu cea mai mare plăcere? Aţi făcut vreodată ceva fără plăcere, fără convingere, doar pentru că „trebuie cineva să facă şi treaba asta” ?

Nu funcţia, în sine, cât conţinutul activităţilor, este sursa mea de satisfacţie, modul în care au fost finalizate, izbânzile asupra inerţiei, de gîndire sau de acţiune, posibilitatea de a impune standarde profesionale, acolo unde obedienţa seacă, tâmpă uneori, este moneda cu cea mai mare trecere. Dintre toate, însă, calitatea de profesor este, cu siguranţă, mai apropiată decât oricare alta de vocaţia mea şi mi-a oferit satisfacţii care nu pot fi înlocuite de nimic.

Am făcut unele lucruri fără prea mare plăcere, dar fără convingere, niciodată. A face ceva pentru că trebuie făcut, a te supune unui imperativ funcţional, cum s-ar spune, nu este nici rău, nici degradant, iar în multe situaţii, este inevitabil. A-ţi pune de acord suportul motivaţional cu activitatea, este o artă pe care oricine îşi vrea binele, trebuie să o stăpînească. Asta nu înlocuieşte, desigur, şi nici nu îngăduie, lipsa discernământului moral. Sunt lucruri care, chiar dacă cineva are temei legal să ţi le impună, trebuie refuzate, pentru că ies din cadrul, ori distrug pur şi simplu coerenţa valorilor pe care fiecare ne construim personalitatea, interioară şi publică.

articol scris de Rasvan ROCEANU -