Conf. univ. dr. ing. Otto Adler, presedintele Asociatiei Evreilor din Romania Victime ale Holocaustului - La vita e bella!

Otto Adler, 78 de ani, este unul dintre supravietuitorii lagarului nazist Auschwitz-Birkenau. Ca detinut, a trecut treptat de la teama, groaza si oroare la inversunarea de a trai. Salavarea i-a venit din talentul de a invata din nenorociri. Pentru fiecare episod din viata de lagar, el a cautat si aura luminoasa. In ciuda cosmarurilor care ii tulbura si acum somnul, Adler nu priveste in urma cu manie. Morala povestilor sale din lagar este "viata este frumoasa si suprinzatoare, ca stralucirea aurului de 24 de carate".

Care este primul lucru pe care vi-l amintiti din lagarul Auschwitz-Birkenau?
Voi face apel la Infernul lui Dante, care in volumul al doilea vorbeste despre fatarnicii care umblau in paltoane foarte frumoase, acoperite cu aur la exterior si cu plumb la interior. intr-un fel, aceasta figura de stil m-a determinat sa vorbesc si despre momentele de bucurie, nu doar despre cele de restriste.

Cand am ajuns in lagar, dupa o calatorie intr-un vagon inchis la un loc cu foarte multi oameni, comandantul care se ocupa de strangerea lucrurilor noastre m-a intrebat cati ani am. I-am raspuns "15!". Atunci el mi-a zis "Daca te mai intreaba cineva, sa spui 17". Mai tarziu am aflat ca toti cei care erau mai tineri de 13 ani erau gazati, iar cei care aveau pana in 17 ani si nu aveau conditie fizica pateau acelasi lucru. Cand am ajuns in fata doctorului Josef Mengele si m-a intrebat cati ani am, i-am spus "17!" si mi-a zis sa trec in dreapta. Nu am fost trimis la gazare.

Cum treceau zilele?
Stateam cam 1.000 de oameni intr-o baraca dreptunghiulara de circa 30 de metri lungime. Ca sa incapem, primul om se aseza cu spatele la zidul de beton si picioarele desfacute, venea urmatorul si se aseza in fata lui la fel, apoi urmatorul si urmatorul, tot asa, pe ambele parti ale incaperii. in aceasta pozitie dormeai si daca cineva dorea sa se intoarca, se intorcea tot randul.

Dimineata ne trezeam devreme, ni se dadea la micul dejun o bautura calduta, de culoare rosie si atat... Apoi veneau si ne numarau si ne tot numarau, de 20 - 30 de ori, eram incolonati si renumarati pana la pranz. La amiaza, primeam celebra "dörgemusse", un aliment infiorator din sfecla furajera, morcovi stricati si, pe ici pe colo, cate un cartof. in primele cinci zile nici nu am putut manca deloc.

Era ingrozitoare. Seara primeam o felie de paine de opt centimetri lungime, patru latime si unul grosime, unsa cu ceva care semana cu piftia.

O alta mare nenorocire era closetul. La Auschwitz aveam o incapere-latrina cu un scaun urias cu o gaura circulara. Te asezai cu pantalonii in vine la marginea gaurii si cu cureaua de la pantaloni pe gat. Dupa cateva minute, venea gardianul si zicea "Taiati", iar tu trebuia sa termini ca venea urmatorul.

Aceasta succesiune a latrinelor pentru mine era cel mai mare cosmar. Am hotarat sa ma sinucid. Sinuciderea parea foarte simpla, trebuia sa pui mana pe sarma dintre blocurile din lagar. Dar cand am pus eu mana, nu s-a intamplat nimic. Asta fiindca numai noaptea se baga curent, ziua nu. Atunci m-am hotarat ca niciodata nu ma voi sinucide. Iata o felie de viata poleita cu aur, peste paltonul de plumb.

Ce alte povesti "poleite cu aur" mai aveti?
Am fost trimis impreuna cu tata si alti 300 de oameni la munca intr-un alt lagar, undeva intre Alsacia si Lorena, langa granita de astazi cu Luxemburg. Urma sa muncim la confectionarea pieselor pentru celebrele avioane Fa1. Ei bine, aici, in Franta am mancat cea mai buna mancare pe care am mancat-o vreodata in viata mea. Cartofii se preparau in doua feluri - fierti in coaja sau fierti, dar curatati de coaja.

Dupa Auschwitz-Birkenau, cand am primit o farfurie cu sase cartofi fierti in coaja, calduti, mi s-au parut extraordinari. Am 78 de ani si niciodata in viata nu am mai mancat ceva atat de gustos precum acei cartofi. Eram in culmea fericirii. Aceasta e mantaua de aur a portiunii aceleia de lagar. Acolo viata era complet diferita, mancarea era mai omeneasca, aveam baraci cu trei paturi suprapuse, afara exista un jgheab cu apa unde puteai sa te speli. in uzina lucrau nu doar nemti, ci si francezi care ne mai dadeau o bucata de paine sau o haina.

Ati fost transferati inca o data...
Frontul se aproia vertiginos de noi, asa ca in toamna lui 1944 am fost din nou imbarcati in trenuri - care mergeau in zig-zag din cauza bombardamentelor aliatilor - si trimisi la un alt lagar, la 48 de kilometri de Stuttgart. Aici mai erau circa 1.000 de prizonieri de razboi rusi.

Regimul semana cu cel de la Auschwitz, doar ca se adauga munca. Lucram de aceasta data pentru avioanele Fa2. Am stat aici pana pe 17 martie 1945, cand am fost eliberati. Am si aici o felie de viata de aur de 24 de carate. Tata s-a imbolnavit de asa-zisa boala a lagarului, in urma careia mureai in trei - patru zile. Medicul lagarului, un prizonier francez, ne-a dat o reteta scrisa pe o bucata de hartie de sac de ciment. M-am dus la comandantul lagarului si i-am spus povestea.

Atunci el m-a trimis intr-o echipa care facea curatenie pe o strada bombardata din Stuttgart. M-am dus. Acolo nu era prin preajma nici un cetatean german, doar un tanar cam de varsta mea, in uniforma de Hitlerkinder. Asta insemna ca de la trei - patru ani a fost crescut in spiritul lui Hitler. Numai vazand uniforma mea si semnul cu triunghi rosu cu dunga galbena stia ca sunt cel mai mare dusman al Germaniei. Am pus totusi reteta tatei pe o daramatura, cu o pietricica deasupra ei. A doua zi dimineata el era tot acolo, iar ceva mai departe am gasit medicamentele necesare tatei.

A trebuit sa ies din perimetrul in care faceam noi curatenie ca sa ajung sa iau medicamentele. Cel care ne pazea a tras o rafala dupa mine, mi-au intrat niste bucati de piatra in picior, dar aveam medicamentul care l-a salvat pe tata si astfel el a trait pana in 1959.

Ati fi putut emigra in Statele Unite dupa eliberare. Totusi, v-ati intors acasa. De ce?
Dupa eliberare, am lucrat ca interpret oficial al garnizoanei militare aliate si mi s-a oferit posibilitatea sa plec in Statele Unite, impreuna cu tata. Dar a intervenit o poveste deosebita. Chiar in primele zile de lagar - intr-un mod foarte curios - circulau niste scoarte de copac, scrise cu o bucata de sarma dau cu un ciot de creion. Ele contineau liste cu femei care ajunsesera in lagarul de la Auschwitz-Birkenau.

Pe o asemenea lista am vazut numele mamei. Mai tarziu mi-am dat seama ca mama era pe lista celor care au murit. Nu i-am spus insa tatei. in plus, nici nu eram sigur. in lagar am stat tot timpul cu tata, iar dupa eliberare, cand am avut ocazia sa plecam in Statele Unite, tata mi-a zis "Hai sa mergem acasa sa vedem daca nu a venit mama!". Am venit acasa si am descoperit cruntul adevar.

Priviti in urma cu manie la tot ceea ce s-a intamplat?
Doamne fereste! Multa vreme am considerat ca lumea nu trebuie sa stie prin ce am trecut si chiar eu am incercat sa uit. Nici copiii mei nu au stiut ce am indurat acolo. stiau ca am fost in lagar, dar nu stiau ce inseamna. Apoi cand atmosfera de genocid a reaparut in societate, am considerat ca e de datoria mea sa-mi amintesc. Sigur, deocamdata nu a mai existat un Holocaust de felul celui amintit, dar nici mult nu a lipsit. Ganditi-va la kmerii rosii din Cambodgia sau la ce s-a intamplat in Iugoslavia.

Multa lume considera ca se face prea mult caz de Holocaust. Ca supravietuitor, care este opinia dumneavoastra?
Nu putem schimba mentalitatea oamenilor copti, sansa e sa o schimbam pe cea a copiilor. Am tinut in ultimii ani peste 200 de conferinte la elevii din Romania.

Niciodata nu le povestesc totul, dar le dau cateva exemple astfel incat sa inteleaga ca ura nu este un lucru natural, ci artificial, care creste si se dezvolta, dand nastere crimelor. Oamenii trebuie sa traiasca luptand impotriva urii. Diferenta dintre oameni e enorma, dar nu este un pacat, ci o mare calitate. Pe drumuri diferite se ajunge la acelasi scop - propasirea omenirii.

Uitandu-va in urma, care ar fi lectia pe care ati invatat-o de la viata?
Eu impart oamenii in trei categorii. Aceia la care cuvantul "om" se scrie cu corp 24, cei la care se scrie cu corp 12 si o a treia categorie pentru care cuvantul trebuie scris cu corp sase, ca nici nu vezi sa-l citesti. O sa va dau un exemplu.

Circula la un moment dat un portret al criminalului tipic - "omul lui Lombrozo". Cand am plecat spre Franta, numai sase SS-isti erau in paza noastra, restul erau fie soldati impuscati pe front, incapabili sa mai serveasca in armata, fie oameni care nu au vrut sa ajunga pe front. intre acestia erau doua figuri deosebite: unul semana cu criminalul lui Lombrozo, parca era tras la un xerox ultraperformant, celalalt era delicat, ingrijit, semana cu Brad Pitt in filmul "ingerul mortii".

Ei bine, "Lombrozo" isi impartea si ultima bucatica de paine cu noi, iar "Brad Pitt" era un criminal odios caruia ii placea sa bata si sa schingiuiasca. Am vazut in lagar adesea pe asa-zisii filantropi ai marilor orase facand crime abominabile. E foarte greu sa cunosti oamenii cu adevarat!

"Multa vreme am trait din greutatea proprie. Aveam 70 de kilograme cand am intrat in lagar si 29, cand am iesit. Cine nu a avut ce da jos nu a supravietuit."

"Ca unul e evreu, unul rrom, altul ungur sau roman nu trebuie sa fie motiv de ura. Trebuie sa vezi ce pot face fiecare dintre acestia pentru binele comun."

"Cine a fost in lagar si a iesit de acolo are, in general, un cosmar o data pe saptamana. La 50 de ani de atunci, eu am acest cosmar cam o data pe an".

Repere biografice:
 - Presedintele Asociatiei Evreilor din Romania Victime ale Holocaustului;
 - 1953 - absolvent al Universitatii Politehnice Bucuresti - Facultatea de Mecanica; conf. univ. dr. ing., a predat la Universitatea Politehnica Bucuresti pana in 1994;
 - 1961 - 1991 lucreaza pentru Institutul de Cercetari Metalurgice Bucuresti;
 - Autorul si co-autor a numeroase manuale si carti tehnice pentru inginerii si studentii de la Politehnica Bucuresti;
 - Bun cunoscator al mai multor limbi straine - romana, germana, maghiara, franceza, engleza, ebraica si rusa.

articol scris de Alice-Claudia GHERMAN -