“Ȋmpăcarea cu tine însuţi”

Născut în 1960, Mircea Deaca este o personalitate complexă în cel mai pur sens al cuvântului. Absolvent al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, a devenit cunoscut în ţară drept critic de literatură şi film, apoi ca pictor, cu prima expoziţie personală deschisă în 1986. După 1990, Mircea Deaca câstigă o bursă de studii la Paris unde, în 1992, este admis în Uniunea Artiştilor Plastici din Franţa şi obţine şi doctoratul în "Film şi Audiovizual" la Universitatea Sorbona. Continuâd şirul expoziţiilor personale, atât în România cât şi în Franţa, el este, din 2005, şi Marele Maestru al Marelui Orient al României. Domnule Mircea Deaca, sunteţi profesor de română-franceză, aţi devenit cunoscut ca publicist şi critic literar şi de film, apoi convertit în artist plastic şi, în fine sunteţi patron de IMM. Ȋn care care din aceste posturi vă simţiţi cel mai confortabil? Nu în cea de patron de IMM, ci în tot ceea ce înseamnă pasiunea mea faţă de artă şi faţă de discursul audio-vizual. Aici mă regăsesc. Mă regasesc şi în acest mic IMM pe care îl conduc - şi care face consultanţă în comunicare şi publicitate - în masura în care el are legatură cu această pasiune. Vorbind despre situaţia artistului în prezent, regretatul Ştefan Iordache declara, citez “înainte de 1989 trăiam pentru a juca, acum jucăm pentru a trăi”. Mai este rezonabila vocaţia artistică într-o lume în care vocaţia afacerilor pare să fie singura unanim apreciată? Este adevărat că afacerea, distribuitorul, piaţa de artă sunt cele care permit continuarea actului artistic. Nu cred că este ceva de regretat! Există mulţi artişti, există o piaţă, există un public liber care poate să decidă dacă acceptă, dacă promovează un anume gen de artă, sau dacă nu acceptă. Faptul că te angajezi să te exprimi artistic nu inseamna că îţi şi găseşti automat publicul. Există un intermediar şi acesta este piaţa, fie că el se numeşte galerie, fie că se numeşte publicaţie periodică, fie că se numeşte mass-media. Ce poţi să faci, tu, ca artist, este să înţelegi acest mecanism, să îl “domesticeşti” într-o anumită masură, dar, în acelaşi timp, să nu renunţi la obsesiile tale şi la gestul tău artistic. Un mare proprietar de galerie din Franţa îmi spunea: ” Fă ceea ce doreşti să faci, nu te lua după ceea ce spune primul proprietar de galerie care îţi iese în faţă. Ȋntotdeauna îţi vei găsi publicul, întotdeuna vei găsi pe cineva să te promoveze”. Aţi avut mai multe expoziţii în Romania, aţi şi lansat cărţi în Romania, deci aţi putut cunoaşte direct “consumatorii de cultură” de la noi. Sunt ei destul de numeroşi ca să asigure supravieţuirea, sau poate chiar prosperitatea, unei “nişe culturale” în economia de piaţă, aşa cum se manifestă ea la noi? După părerea mea nu putem vorbi decât de supravieţuire. Din păcate, în România nu există o piaţă instituţională atât de diversă cum ar fi, să spunem, cea din Franţa. La noi, acest palier instituţional nu este suficient de bine dezvoltat şi circuitul nu este atât de dinamic şi de animat. Este adevarat că şi diferenţele de forţă financiară sunt evidente între cele două ţări. Nici în Franţa nu este o viaţă simplă pentru un artist, pentru că şi numărul artiştilor este mult mai mare, din orizonturi culturale extrem de diverse, dar există o percepţie mult mai curajoasă faţă de galeria de artă în sine. La Paris galeria de artă este ceva comun, lumea intră, vede, se educă, nu cumpară neapărat, în vreme ce la noi publicul larg are o reticenţă, fiind speriat că galeristul îi va “sări la gât” ca să cumpere şi deaceea se teme să intre, să vadă operele expuse. Consumatorii de artă din România sunt ei suficient de numeroşi şi de puternici financiar pentru a asigura existenţa unei pieţe de artă? Există un grup de oameni care au puterea financiară de a cumpara arta românească clasică şi modernă, e o investiţie, există o bursă pentru ei, există mai multe circuite culturale. Ȋn ce priveşte arta contemporană, din păcate ea trebuie să se bazeze tot pe acest grup restrâns. Publicul larg nu are, deocamdată, curajul de a face pasul către arta contemporană. De multe ori nici nu îndrăzneşte să negocieze achiziţia unei lucrări de artă contemporană. Este în mod clar un handicap generat de lipsa unei culturi asupra acestui circuit. Cum ar putea fi educat publicul? Prin publicaţiile periodice, sau prin emisiunile culturale. Din păcate multe emisiuni culturale nu sunt suficient de dinamice şi percutante, sunt prea docte. Câteodată văd pe TVR Cultural emisiuni interminabile şi putin interesante. Arta dă impresia că se auto-izolează în cercul unor iniţiaţi, departe de publicul larg? Exact! Ȋn mare parte există şi această mentalitate din partea unor artişti şi a unor promotori de artă care nu reuşesc să se deschidă către publicul larg, unde efortul educativ trebuie să fie mai mare. Trebuie să accepti că ai in faţă un public care, de multe ori, îţi va pune întrebări naive, dar rolul tau este să educi, să explici, să creezi punţi de comunicare între categorii sociale diferite. Sunteţi mare Maestru al Marelui Orient al României. Aţi devenit mason pentru că aţi studiat şi v-aţi consacrat în Franta, sau aţi fi devenit oricum mason? Traseul meu către masonerie s-a născut din atitudinea autorităţilor comuniste faţă de masonerie, înainte de 1989. Ştiam că paşoptiştii, părinţii fondatori ai României moderne, au fost în relaţie cu masoneria. Pe de altă parte, în 1987, când Securitatea re-deschisese un dosar “anti-masonic”, securiştii au venit la tatăl meu (criticul de artă Mircea Deac – n.r.) să-l intrebe despre simbolurile masonice, despre care ei nu ştiau nimic! Eu, auzind de această întrebare, mi-am zis că dacă ei sunt atât de interesaţi, atunci ar putea fi ceva care să mă intereseze şi pe mine. Odată ajuns în Franţa am putut să contactez Marele Orient, deşi iniţial eram puţin reticent crezând că Marele Orient era o organizaţie mai secretă, mai politică, ceea ce era adevărat în secolul XIX, dar nu mai este adevărat astăzi. Astfel am descoperit o lume unde libertatea mea de expresie şi de gândire a fost acceptată şi respectată şi am găsit o tradiţie de umanism pe care o pot perpetua. Dacă înainte de 1989 am scris despre libertatea artistului, despre libertatea omului în diferite articole despre literatură şi film, dar asta n-a schimbat mare lucru şi nu intelectualii au fost cei care au făcut revoluţia din 1989, atunci mi-am zis că măcar după 1989 pot să aduc, prin intermediul masoneriei, o parte de spritualitate, o parte de libertate şi o parte de educaţie a democraţiei Masoneria a avut un rol esenţial în Revolutia franceza, părinţii fondatori ai Statelor Unite au fost masoni, în România, aşa cum spuneaţi, mari personalităţi au fost membre ale masoneriei şi totusi masoneria este în continuare privită cu suspiciune. De ce? Ȋn primul rând din cauza tipului de valori şi de democraţie pe care îl apără! Este privită cu suspiciune în primul rând de o serie de reprezentanţi ai bisericii catolice care văd în masonerie un soi de curent spiritual alternativ, care riscă să diminueze importanţa bisericii catolice. Pe de altă parte, în ţări în care democraţia nu este stabilă şi lasă loc totalitarismului, masoneria este pur şi simplu interzisă. Vedem asta în Orientul Ȋndepartat, în Iran şi prin alte părţi. De fiecare dată când o democraţie nu funcţionează, masoneria este ţap ispăşitor. Prin deschiderea ei internaţională - pentru că un frate (mason – n.r.) rămâne un frate oriunde s-ar afla şi de orice limbă ar fi pentru că are un cod universal care este Ritualul - masoneria devine o ameninţare pentru orice demers politic care încearcă să îngradească deschiderea către celălalt, către experienţa celuilalt şi către un alt tip de gândire bazat pe respect şi pe dialogul raţional. Referindu-mă la doctoratul dumneavoastră în film şi audivizual, vă intreb: nu cumva suspiciunile care încă plutesc asupra masoneriei sunt generate de faptul că miscarea continuă să fie o prezenţă discretă într-o lume în care tot ce nu apare la televizor nu există? Retorica discreţiei masonice are, într-adevăr, darul de a crea un soi de mitologie şi de suspiciune faţă de ceea ce se ascunde în spatele acestei discreţii. Pe de o parte discreţia este, pentru masoni, o formă de a se proteja, iar pe de altă parte este şi o formă retorică de a se face cunoscuţi, de a naşte interesul prin această discreţie promovată. Discreţia este firească: nu dezvalui identitatea celuilalt (ca membru mason – n.r.) decât dacă el o doreşte, iar discreţia asupra ceremonialului este şi o formă de izolare pentru a gândi în pace, pentru a marca separarea de tumultul vieţii cotidiene, mai ales într-un spaţiu cum este cel masonic, care încearcă să reunească personalităţi cât mai diverse, dar care au un factor comun: umanitatea lor. Revenind la doctoratul pe care l-aţi susţinut la Paris în domeniul studiului teoretic al “Filmului şi Audiovizualului”. Omul simplu, ar putea intreba: Ce câştigi cu asta? Cum poti să câştigi o pâîne din asta? Aceeaşi întrebare se punea şi în Franţa! Nu cred că se pune problema cât căştigi, ci doctoratul este o forma de legitimare. Treci printr-un examen, convingi nişte experti că tu, la rândul tău, eşti un expert într-un anumit domeniu şi asta îţi permite să fii profesor, până la urmă, adică să transmiţi altora o serie de informaţii şi cunostinţe din postura unei personae legitimate. Din păcate, astăzi în România valoarea unuei acreditări universitare, aşa cum este doctoratul, a scăzut pentru că există o foarte mare presiune economică asupra universităţilor. Din cauza acestei presiuni de piaţă numărul de doctorate acceptate este atât de mare încât valoarea lor a scazut. Ati plecat în Franţa, v-aţi consacrat acolo, deci aveaţi toate motivele să rămâneţi acolo, dar v-aţi întors. Să înţelegem că nu sunteţi unul dintre intelectualii “dezgustaţi” de România? Nu mă regăsesc în termenul de intelectual dezgustat de România! Deloc! Sunt multe de facut în România, nu pot să spun că m-am întors către un spaţiu ideal, dar nici că este un spaţiu fără speranţe. Speranţa există în România, există o capacitate de înţelegere şi de educare a oamenilor, există posibilitatea de a schimba lucrurile, de a le aduce pe un făgaş mai european şi de a deschide latura creativă în masura în care întelegem mecanismele europene. Faţă de Occident, unde lucrurile sunt deja fixate, sau evolueză lent, în România încă mai există posibilitatea de a concepe nişte proiecte, de a le pune pe picioare, de a crea ceva nou. Având în vedere că tatăl dvs., Mircea Deac, a fost un cunoscut critic de artă am o întrebare de neocolit: vocaţia artistică este o moştenire ca atare, sau este şi rezultatul educaţiei din familie? Aţi fost “dirijat, îndrumat”catre o asemenea carieră, sau aţi ales dvs. dintre mai multe opţiuni? De multe ori relaţia cu tatăl este una oedipiana: încerci să-ţi “omori” simbolic tatăl, să te desprinzi de el pentru a-ţi găsi indentitatea proprie. Ȋn momentul în care creşti într-o familie în care există cultură, cărţi, emulaţie, sigur că acest lucru te incită, dar în masura în care vrei să te desprinzi de modelul parintesc, îţi găsesti o cale proprie. Din această cauză, atunci când am dat admiterea la facultate am evitat artele plastice, ca să nu fiu sub “umbrela” tatălui meu şi m-am indreptat spre Litere, o facultate pe care o consideram mult mai riguroasă, mai ştiintifică, desi este umanista. Am avut, într-adevăr, privilegiul de a avea în familie nişte instrumente culturale, dar depinde de voinţa fiecăruia cum le foloseşte. Masoneria reprezintă, înainte de toate, un set de valori perene în care cred membrii ei: libertate de manifestare şi de constiinţă, egalitate, fraternitate, toleranţă, echilibru în opinii şi afirmaţii, cultul valorii în faţa non-valorii etc. Cât din aceste valori reuşesc masonii să promoveze în restul societăţii şi cu ce mijloace? Pentru mine întrebarea se referă la deschiderea obedienţelor masonice către exterior. Pe de o parte această deschidere este strict individuală, a fiecarui mason în activitatea lui, în viaţa lui socială.Dar există şi prezenţa instituţională. Or, cred că în România prezenţa instituţională a masoneriei - şi nu vorbesc doar de Marele Orient al României ci şi de Marile Loje Naţionale - această prezenţă este destul de slabă, dacă nu aproape inexistentă. Astăzi viaţa culturală, deşi este dinamică, este “îngropată” în extrem de multele mesaje mediatice şi de actualitate politică. Deaceea, deşi s-au organizat expoziţii despre masonerie la Muzeul Naţional de Istorie (din Bucureşti – n.r.), sau la Cluj, masoneria nu are o prezenţă suficientă. Ceea ce eu aş fi dorit, împreună cu Marile Loji Naţionale, este să avem un dialog cu autorităţile administrativ-politice. Asta pentru că masoneria este un atelier de dezbateri şi de idei, rămâne un reper moral şi o voce instituţionala într-o societate democratică, aşa că întâlniri periodice cu autorităţile ar fi utile pentru ambele părţi. Pe de altă parte, în Franţa, de exemplu, există extrem de multe activităţi care sunt coodonate de masoni, sau se desfaşoară în prezenţa masonilor, care activităţi sunt forme de întrepatrundere între viaţa strict masonică şi seminariile, colocviile sau alte evenimente deschise către ansamblul societăţii. La noi se pare că obedienţele masonice sunt izolate, ascunse, lucru care nu e benefic pentru nimeni. Tot mai mulţi oameni sunt cu nervii şi cu rabdarea “la pământ”, cum se spune. Este constatat ştiintific şi, de altfel, vedem asta mereu în jurul nostru. Aţi avut vre-un moment în care v-aţi simţit total descurajat? Ȋn care v-aţi zis “nu are rost”? Ȋn activitatea profesională poţi să ai decepţii, poţi să ai multe decepţii, dar în activitatea artistică nu cred că poţi să fii atât de descurajat încât să-ţi abandonezi expresia artistică a obsesiilor tale. Eu fac artă pentru că nu pot să nu fac acest exerciţiu! Rişti să fii extrem de dezamăgit doar dacă eşti cu gândul la public, dar dacă nu eşti cu gândul la public şi ceea ce te interesează este să te exprimi într-un anumit mod, atunci nu cred că poţi fi atat de dezamăgit încât să abandonezi lupta. Oricum activitatea artistica nu este o activitate de strictă plăcere, de multe ori implică şi multă suferinţă. Ce-i trebuie unui om ca să se poată declara - în faţa propriei sale constiinţe, nu un faţa altora - ca fiind fericit? Un om poate fi fericit în măsura în care, aşa cum spun francezii, “stă bine în pielea lui”, îşi ştie limitele, ştie ceea ce poate să facă şi ceea ce nu, ştie ce ambiţii are, dar ştie şi ce înseamnă aceste ambiţii faţă de posibilităţile personale pe care le are. Asta este valabil de la viaţa familială până la cea profesională. Este o condiţie de împacare cu tine însuţi. Poţi, astfel, să ai momente de fericire!

Domnule Mircea Deaca, sunteţi profesor de română-franceză, aţi devenit cunoscut ca publicist şi critic literar şi de film, apoi convertit în artist plastic şi, în fine sunteţi patron de IMM. Ȋn care care din aceste posturi vă simţiţi cel mai confortabil?

Nu în cea de patron de IMM, ci în tot ceea ce înseamnă pasiunea mea faţă de artă şi faţă de discursul audio-vizual. Aici mă regăsesc. Mă regasesc şi în acest mic IMM pe care îl conduc - şi care face consultanţă în comunicare şi publicitate - în masura în care el are legatură cu această pasiune. Vorbind despre situaţia artistului în prezent, regretatul Ştefan Iordache declara, citez “înainte de 1989 trăiam pentru a juca, acum jucăm pentru a trăi”. Mai este rezonabila vocaţia artistică într-o lume în care vocaţia afacerilor pare să fie singura unanim apreciată? Este adevărat că afacerea, distribuitorul, piaţa de artă sunt cele care permit continuarea actului artistic. Nu cred că este ceva de regretat! Există mulţi artişti, există o piaţă, există un public liber care poate să decidă dacă acceptă, dacă promovează un anume gen de artă, sau dacă nu acceptă. Faptul că te angajezi să te exprimi artistic nu inseamna că îţi şi găseşti automat publicul. Există un intermediar şi acesta este piaţa, fie că el se numeşte galerie, fie că se numeşte publicaţie periodică, fie că se numeşte mass-media. Ce poţi să faci, tu, ca artist, este să înţelegi acest mecanism, să îl “domesticeşti” într-o anumită masură, dar, în acelaşi timp, să nu renunţi la obsesiile tale şi la gestul tău artistic. Un mare proprietar de galerie din Franţa îmi spunea: ” Fă ceea ce doreşti să faci, nu te lua după ceea ce spune primul proprietar de galerie care îţi iese în faţă. Ȋntotdeauna îţi vei găsi publicul, întotdeuna vei găsi pe cineva să te promoveze”.

Aţi avut mai multe expoziţii în Romania, aţi şi lansat cărţi în Romania, deci aţi putut cunoaşte direct “consumatorii de cultură” de la noi. Sunt ei destul de numeroşi ca să asigure supravieţuirea, sau poate chiar prosperitatea, unei “nişe culturale” în economia de piaţă, aşa cum se manifestă ea la noi?

După părerea mea nu putem vorbi decât de supravieţuire. Din păcate, în România nu există o piaţă instituţională atât de diversă cum ar fi, să spunem, cea din Franţa. La noi, acest palier instituţional nu este suficient de bine dezvoltat şi circuitul nu este atât de dinamic şi de animat. Este adevarat că şi diferenţele de forţă financiară sunt evidente între cele două ţări. Nici în Franţa nu este o viaţă simplă pentru un artist, pentru că şi numărul artiştilor este mult mai mare, din orizonturi culturale extrem de diverse, dar există o percepţie mult mai curajoasă faţă de galeria de artă în sine. La Paris galeria de artă este ceva comun, lumea intră, vede, se educă, nu cumpară neapărat, în vreme ce la noi publicul larg are o reticenţă, fiind speriat că galeristul îi va “sări la gât” ca să cumpere şi deaceea se teme să intre, să vadă operele expuse.

Consumatorii de artă din România sunt ei suficient de numeroşi şi de puternici financiar pentru a asigura existenţa unei pieţe de artă?

Există un grup de oameni care au puterea financiară de a cumpara arta românească clasică şi modernă, e o investiţie, există o bursă pentru ei, există mai multe circuite culturale. Ȋn ce priveşte arta contemporană, din păcate ea trebuie să se bazeze tot pe acest grup restrâns. Publicul larg nu are, deocamdată, curajul de a face pasul către arta contemporană. De multe ori nici nu îndrăzneşte să negocieze achiziţia unei lucrări de artă contemporană. Este în mod clar un handicap generat de lipsa unei culturi asupra acestui circuit. Cum ar putea fi educat publicul? Prin publicaţiile periodice, sau prin emisiunile culturale. Din păcate multe emisiuni culturale nu sunt suficient de dinamice şi percutante, sunt prea docte. Câteodată văd pe TVR Cultural emisiuni interminabile şi putin interesante.

Arta dă impresia că se auto-izolează în cercul unor iniţiaţi, departe de publicul larg?

Exact! Ȋn mare parte există şi această mentalitate din partea unor artişti şi a unor promotori de artă care nu reuşesc să se deschidă către publicul larg, unde efortul educativ trebuie să fie mai mare. Trebuie să accepti că ai in faţă un public care, de multe ori, îţi va pune întrebări naive, dar rolul tau este să educi, să explici, să creezi punţi de comunicare între categorii sociale diferite. Sunteţi mare Maestru al Marelui Orient al României.

Aţi devenit mason pentru că aţi studiat şi v-aţi consacrat în Franta, sau aţi fi devenit oricum mason?

Traseul meu către masonerie s-a născut din atitudinea autorităţilor comuniste faţă de masonerie, înainte de 1989. Ştiam că paşoptiştii, părinţii fondatori ai României moderne, au fost în relaţie cu masoneria. Pe de altă parte, în 1987, când Securitatea re-deschisese un dosar “anti-masonic”, securiştii au venit la tatăl meu (criticul de artă Mircea Deac – n.r.) să-l intrebe despre simbolurile masonice, despre care ei nu ştiau nimic! Eu, auzind de această întrebare, mi-am zis că dacă ei sunt atât de interesaţi, atunci ar putea fi ceva care să mă intereseze şi pe mine. Odată ajuns în Franţa am putut să contactez Marele Orient, deşi iniţial eram puţin reticent crezând că Marele Orient era o organizaţie mai secretă, mai politică, ceea ce era adevărat în secolul XIX, dar nu mai este adevărat astăzi. Astfel am descoperit o lume unde libertatea mea de expresie şi de gândire a fost acceptată şi respectată şi am găsit o tradiţie de umanism pe care o pot perpetua. Dacă înainte de 1989 am scris despre libertatea artistului, despre libertatea omului în diferite articole despre literatură şi film, dar asta n-a schimbat mare lucru şi nu intelectualii au fost cei care au făcut revoluţia din 1989, atunci mi-am zis că măcar după 1989 pot să aduc, prin intermediul masoneriei, o parte de spritualitate, o parte de libertate şi o parte de educaţie a democraţiei Masoneria a avut un rol esenţial în Revolutia franceza, părinţii fondatori ai Statelor Unite au fost masoni, în România, aşa cum spuneaţi, mari personalităţi au fost membre ale masoneriei şi totusi masoneria este în continuare privită cu suspiciune. De ce? Ȋn primul rând din cauza tipului de valori şi de democraţie pe care îl apără! Este privită cu suspiciune în primul rând de o serie de reprezentanţi ai bisericii catolice care văd în masonerie un soi de curent spiritual alternativ, care riscă să diminueze importanţa bisericii catolice. Pe de altă parte, în ţări în care democraţia nu este stabilă şi lasă loc totalitarismului, masoneria este pur şi simplu interzisă. Vedem asta în Orientul Ȋndepartat, în Iran şi prin alte părţi. De fiecare dată când o democraţie nu funcţionează, masoneria este ţap ispăşitor. Prin deschiderea ei internaţională - pentru că un frate (mason – n.r.) rămâne un frate oriunde s-ar afla şi de orice limbă ar fi pentru că are un cod universal care este Ritualul - masoneria devine o ameninţare pentru orice demers politic care încearcă să îngradească deschiderea către celălalt, către experienţa celuilalt şi către un alt tip de gândire bazat pe respect şi pe dialogul raţional.

Referindu-mă la doctoratul dumneavoastră în film şi audivizual, vă intreb: nu cumva suspiciunile care încă plutesc asupra masoneriei sunt generate de faptul că miscarea continuă să fie o prezenţă discretă într-o lume în care tot ce nu apare la televizor nu există?

Retorica discreţiei masonice are, într-adevăr, darul de a crea un soi de mitologie şi de suspiciune faţă de ceea ce se ascunde în spatele acestei discreţii. Pe de o parte discreţia este, pentru masoni, o formă de a se proteja, iar pe de altă parte este şi o formă retorică de a se face cunoscuţi, de a naşte interesul prin această discreţie promovată. Discreţia este firească: nu dezvalui identitatea celuilalt (ca membru mason – n.r.) decât dacă el o doreşte, iar discreţia asupra ceremonialului este şi o formă de izolare pentru a gândi în pace, pentru a marca separarea de tumultul vieţii cotidiene, mai ales într-un spaţiu cum este cel masonic, care încearcă să reunească personalităţi cât mai diverse, dar care au un factor comun: umanitatea lor. Revenind la doctoratul pe care l-aţi susţinut la Paris în domeniul studiului teoretic al “Filmului şi Audiovizualului”. Omul simplu, ar putea intreba: Ce câştigi cu asta? Cum poti să câştigi o pâîne din asta? Aceeaşi întrebare se punea şi în Franţa! Nu cred că se pune problema cât căştigi, ci doctoratul este o forma de legitimare. Treci printr-un examen, convingi nişte experti că tu, la rândul tău, eşti un expert într-un anumit domeniu şi asta îţi permite să fii profesor, până la urmă, adică să transmiţi altora o serie de informaţii şi cunostinţe din postura unei personae legitimate. Din păcate, astăzi în România valoarea unuei acreditări universitare, aşa cum este doctoratul, a scăzut pentru că există o foarte mare presiune economică asupra universităţilor. Din cauza acestei presiuni de piaţă numărul de doctorate acceptate este atât de mare încât valoarea lor a scazut.

Ati plecat în Franţa, v-aţi consacrat acolo, deci aveaţi toate motivele să rămâneţi acolo, dar v-aţi întors. Să înţelegem că nu sunteţi unul dintre intelectualii “dezgustaţi” de România?

Nu mă regăsesc în termenul de intelectual dezgustat de România! Deloc! Sunt multe de facut în România, nu pot să spun că m-am întors către un spaţiu ideal, dar nici că este un spaţiu fără speranţe. Speranţa există în România, există o capacitate de înţelegere şi de educare a oamenilor, există posibilitatea de a schimba lucrurile, de a le aduce pe un făgaş mai european şi de a deschide latura creativă în masura în care întelegem mecanismele europene. Faţă de Occident, unde lucrurile sunt deja fixate, sau evolueză lent, în România încă mai există posibilitatea de a concepe nişte proiecte, de a le pune pe picioare, de a crea ceva nou.

Având în vedere că tatăl dvs., Mircea Deac, a fost un cunoscut critic de artă am o întrebare de neocolit: vocaţia artistică este o moştenire ca atare, sau este şi rezultatul educaţiei din familie? Aţi fost “dirijat, îndrumat”catre o asemenea carieră, sau aţi ales dvs. dintre mai multe opţiuni?

De multe ori relaţia cu tatăl este una oedipiana: încerci să-ţi “omori” simbolic tatăl, să te desprinzi de el pentru a-ţi găsi indentitatea proprie. Ȋn momentul în care creşti într-o familie în care există cultură, cărţi, emulaţie, sigur că acest lucru te incită, dar în masura în care vrei să te desprinzi de modelul parintesc, îţi găsesti o cale proprie. Din această cauză, atunci când am dat admiterea la facultate am evitat artele plastice, ca să nu fiu sub “umbrela” tatălui meu şi m-am indreptat spre Litere, o facultate pe care o consideram mult mai riguroasă, mai ştiintifică, desi este umanista. Am avut, într-adevăr, privilegiul de a avea în familie nişte instrumente culturale, dar depinde de voinţa fiecăruia cum le foloseşte.

Masoneria reprezintă, înainte de toate, un set de valori perene în care cred membrii ei: libertate de manifestare şi de constiinţă, egalitate, fraternitate, toleranţă, echilibru în opinii şi afirmaţii, cultul valorii în faţa non-valorii etc. Cât din aceste valori reuşesc masonii să promoveze în restul societăţii şi cu ce mijloace?

Pentru mine întrebarea se referă la deschiderea obedienţelor masonice către exterior. Pe de o parte această deschidere este strict individuală, a fiecarui mason în activitatea lui, în viaţa lui socială.Dar există şi prezenţa instituţională. Or, cred că în România prezenţa instituţională a masoneriei - şi nu vorbesc doar de Marele Orient al României ci şi de Marile Loje Naţionale - această prezenţă este destul de slabă, dacă nu aproape inexistentă. Astăzi viaţa culturală, deşi este dinamică, este “îngropată” în extrem de multele mesaje mediatice şi de actualitate politică. Deaceea, deşi s-au organizat expoziţii despre masonerie la Muzeul Naţional de Istorie (din Bucureşti – n.r.), sau la Cluj, masoneria nu are o prezenţă suficientă. Ceea ce eu aş fi dorit, împreună cu Marile Loji Naţionale, este să avem un dialog cu autorităţile administrativ-politice. Asta pentru că masoneria este un atelier de dezbateri şi de idei, rămâne un reper moral şi o voce instituţionala într-o societate democratică, aşa că întâlniri periodice cu autorităţile ar fi utile pentru ambele părţi. Pe de altă parte, în Franţa, de exemplu, există extrem de multe activităţi care sunt coodonate de masoni, sau se desfaşoară în prezenţa masonilor, care activităţi sunt forme de întrepatrundere între viaţa strict masonică şi seminariile, colocviile sau alte evenimente deschise către ansamblul societăţii. La noi se pare că obedienţele masonice sunt izolate, ascunse, lucru care nu e benefic pentru nimeni. Tot mai mulţi oameni sunt cu nervii şi cu rabdarea “la pământ”, cum se spune. Este constatat ştiintific şi, de altfel, vedem asta mereu în jurul nostru.

Aţi avut vre-un moment în care v-aţi simţit total descurajat? Ȋn care v-aţi zis “nu are rost”?

Ȋn activitatea profesională poţi să ai decepţii, poţi să ai multe decepţii, dar în activitatea artistică nu cred că poţi să fii atât de descurajat încât să-ţi abandonezi expresia artistică a obsesiilor tale. Eu fac artă pentru că nu pot să nu fac acest exerciţiu! Rişti să fii extrem de dezamăgit doar dacă eşti cu gândul la public, dar dacă nu eşti cu gândul la public şi ceea ce te interesează este să te exprimi într-un anumit mod, atunci nu cred că poţi fi atat de dezamăgit încât să abandonezi lupta. Oricum activitatea artistica nu este o activitate de strictă plăcere, de multe ori implică şi multă suferinţă.

Ce-i trebuie unui om ca să se poată declara - în faţa propriei sale constiinţe, nu un faţa altora - ca fiind fericit?

Un om poate fi fericit în măsura în care, aşa cum spun francezii, “stă bine în pielea lui”, îşi ştie limitele, ştie ceea ce poate să facă şi ceea ce nu, ştie ce ambiţii are, dar ştie şi ce înseamnă aceste ambiţii faţă de posibilităţile personale pe care le are. Asta este valabil de la viaţa familială până la cea profesională. Este o condiţie de împacare cu tine însuţi. Poţi, astfel, să ai momente de fericire!

articol scris de Rasvan ROCEANU -