Momentul a fost important pentru ca a intervenit dupa mai mult de doua decenii de aspru “Thatcherism” pur in care in Marea Britanie a fost privatizat tot ce se putea privatiza, pornind de la conceptul ca statul este prin esenta un prost administrator, in vreme ce proprietatea privata este tot prin esenta cheia succesului.O idee conservatoare devenita axioma in asa masura incat nici laburistii nu au vrut, sau nu au putut, sa o schimbe.

Iata insa ca Northern Rock s-a dovedit a fi o stanca prea fragila ca sa reziste valului subprime, asa ca a fost nevoie de revenirea in prim-plan a statului ca garant al viabilitatii economice acolo unde initiativa privata a esuat. O revenire care,- realitatea impune- a fost bine primita chiar si de Partidul Conservator.

Valul subprime s-a intors apoi de unde a venit, adica la Washington, care s-a vazut nevoit, la randul sau, sa nationalizeze Fannie Mae si Freddie Mac ca sa previna un catastrofal efect de domino. Ceea ce parea si se dorea sa fie o decizie extrema punctuala s-a dovedit, pana la urma, ca nu a fost decat inceputul unei lungi serii costisitoare pentru bugetul federal, serie in care au urmat cele 85 de miliarde de dolari cu care statul a cumparat 80% din actiunile asiguratorului AIG.

Dupa cum evolueaza situatia, cele 700 de miliarde de dolari smulse cu forcepsul presiunilor insistente asupra congresmenilor de catre aministratia Bush pentru salvarea economiei, au toate sansele sa fie mult depasite.
Bani multi au inceput sa scoata din buzunar si europenii: dupa Londra a venit randul Berlinului sa incerce sa salveze banca Hypo Real Estate cu o injectie de 26,5 miliarde de euro, apoi Belgia si Olanda au nationalizat banca Fortis. Londra a mai nationalizat si Bradford&Bingley, apoi alta banca, Dexia, a primit de la guvernele francez si belgian 6,4 miliarde de euro ca sa faca fata prabusirii de pe bursa.

Seria neagra a continuat cu ING, pe care guvernul olandez a trebuit sa o finanteze cumparand actiuni in valoare de 10 miliarde de euro. Nimeni nu indrazneste sa spere ca viitorul nu va mai impune noi interventii costisitoare pentru bugetele nationale.

Prudenta si invatand din pataniile altora, Franta a anuntat, preventiv, ca pune 40 de miliarde de euro la dispozitia bancilor care ar cere bani pentru recapitalizare. Pana la sfarsitul anului cele mai mari sase banci private din Hexagon ar urma sa primeasca, in total, 10,5 miliarde de euro- injectie de capital, pentru ca ele, la randul lor, sa finanteze economia. Deocamdata Parisul a precizat ca nu va cumpara actiuni ale respectivelor banci care dau drept de vot, ci obligatiuni, care nu dau drept de vot, deci nu va fi vorba de alte nationalizari. Deocamdata!
Printre atatea dusuri reci pe ceafa economiei globale poate cel mai rece (pentru ca intotdeuna este loc de mai rau!) este cel care a venit din Islanda, care a ajuns pur si simplu in stare de faliment. Falimentul in sine nu ar fi produs un soc atat de mare daca i s-ar fi intamplat unei oarecare tari din lumea a treia, macinata de saracie, coruptie si lupte tribale. Acum a fost, insa, a fost vorba un stat model de democratie, prosperitate si nivel de trai in asa masura incat refuzase, in repetate randuri, sa adere la Uniunea Europeana ca sa nu-si imparta bogatia cu altii.
Numai democratia a ramas intacta; pentru prosperitate si nivelul de trai Islanda a trebuit sa faca apel la ajutorul Rusiei, care s-a declarat pregatita sa ofere 4 miliarde de dolari. Un ajutor pe care aliatele din NATO nu s-au grabit deloc sa-l acorde, dupa cum constata cu dezamagire afisata premierul islandez Geir Haarde.

“Frate, frate, dar branza-i pe bani” e o vorba care, iata, se aplica si la case mari: Marea Britanie a amenintat mica insula cu intreruperea relatiilor diplomatice pe motiv de “terorism” dupa ce guvernul de la Reykjavik a nationalizat trei banci aflate in faliment si a blocat zecile de mliarde de euro depuse in acestea de cetatenii britanici, nu din placere ci pentru ca nu avea de ales.

Banca Nationala a Anglei estimeaza ca, in total, finantele mondiale vor pierde 2.800 de miliarde de dolari din cauza crizei, dar efectul profund nu este acesta. Efectul profund al crizei este recunoasterea faptului ca daca ceva a fost bun pana acum, nu mai este bun de acum incolo. De altfel chiar directorul FMI, Dominique Strauss-Kahn a fost nevoit sa recunoasca “sfarsitul mitului conform caruia piata se regleaza singura”.

Chiar si cei care sunt deranjati de dramatismul declaratiilor lui Nicolas Sarkozy in asemenea masura incat il acuza pe acesta de marxism (paradoxala situatie pentru un lider politic cu convingeri ferme de dreapta!) accepta ca mecanismele piete libere asa cum au fost ele stabilite la Bretton Woods trebuie regandite.

In fond, Sarkozy, in calitate de presedinte in exercitiu al Uniunii Europene, nu a facut si nu face decat sa spuna lucruri pe care le-ar fi spus oricine altcineva, chiar si mult mai reticenta Angela Merkel, daca ar fi fost in locul sau.
Regandirea modelului Bretton Woods va trece, cu siguranta, dincolo de nivelul superfi cial fie si numai pentru ca de aceasta data la masa deciziilor sunt invitate (chiar rugate insistent) sa participe si China, India, Brazilia, Rusia, Mexicul, chiar si Africa de Sud. Pelerinajul liderilor europeni la Beijing pentru a cere implicarea Chinei ca unul din cei mai mari jucatori economici globali spune, in sine, mult mai mult decat orice declaratii, oficiale, sau nu.
Observatorii nu au ratat ocazia sa remarce, ironic, similitudinea dintre afirmatia lui Sarkozy ca “nici o institutie financiara nu ar trebuie sa fie exceptata de la reglementari” si declaratia lidelului chinez Wen Jiabao ca lumea are nevoie de “control pentru a asigura securitatea financiara”, dar ar fi stupid sa se creada vreunul din cei doi ar fi fundamentalist de stanga.

In realitate, nici chiar comunistul Wen Jiabao nu mai crede ca este posibil si nici nu mai vrea sa construiasca in China comunismul, ci tot la capitalism se gandeste, chiar daca metodele preferate la Beijing in actuala etapa sunt de mana forte, teoretic ineficiente, dar practic foarte eficiente dupa cum s-a dovedit din 1978 pana acum.
Bineinteles ca, in Statele Unite, din motive de hiper-sensibilitate ideologica, cuvantul “nationalizare” este tabu (un fel de ascundere dupa deget, pentru ca asta ar insemna sa fie puse sub semnul intrebarii chiar bazele sistemului , ceea ce americanilor nu le place deloc), dar europenii , mult mai dispusi sa puna in discutie infalibilitatea unui model economic (oricare ar fi acesta), nu au nici o ezitare in a-l utiliza.

Fapt este ca actuala criza l-a facut pe presedintele George W. Bush sa recunosca in fata camerelor de televiziune ca n-a avut de ales si a trebuit sa renunte la convingerile sale cele mai profunde in momentul in care a lansat apelul catre Congres pentru implicarea masiva a statului ca unica solutie pentru salvarea economiei americane.
Nevoia construirii unei economii controlate mult mai strict decat pana acum este cu atat mai presanta cu cat protestele vin chiar din partea actorilor principali. Christophe Bonduelle, presedintele unei companii lider european, nu ezita sa declare ca “bursa a ajuns sa fie rupta de economia reala”, dovada faptul ca actiunile au pierdut 40% din valoare la bursa de la inceputul anului, desi compania este perfect competitiva si profitabila. Mai vehement, Nicolas Hayek, GM-ul de la Swatch, acuza actualul sistem ca a produs “o populatie de acrobati pe bursa” din cauza carora Swatch, desi este performanta, a pierdut 3 sau 4 miliarde de euro din capitalizare!
Ca si cum toate acestea nu ar fi destul, fundamentele sistemului sunt puse sub semnul intrebarii de noul “liberalism de stat” reprezentat de fondurile suverane.

Atunci cand Libia, fosta colonie italiana, pune pe masa 1miliard si jumatate de euro prin care devine al doilea actionar al celei mai mari banci din fosta metropola, nimeni nu se mai mira, ci toata lumea aplauda, iar actiunile UniCredit renasc in cotatii.

Este semnul ca regulile in economia globala sunt pe cale sa fie rescrise, indiferent daca se recunoaste acest lucru, sau nu.

Asa stand lucrurile, panica lui Sarkozy in fata parlamentarilor europeni nu mai apare deplasata, iar perspectiva unei ofensive masive a fondurilor suverane din Rusia, sau Dubai, sau China in economia Occidentului nu poate sa nu-i puna pe ganduri chiar si pe cei mai ferventi partizani ai statului minimalist.

Poate ca nu este chiar nejustificata propunerea fostului director al BERD, Jacques Attali, de formare a unui “guvern mondial in domeniul financiar”!

“Dupa cum evolueaza situatia, cele 700 de miliarde de dolari smulse cu forcepsul presiunilor insistente asupra congresmenilor de catre aministratia Bush pentru salvarea economiei au toate sansele sa fi e mult depasite.”

“In fond, Sarkozy, in calitate de presedinte in exercitiu al Uniunii Europene, nu a facut si nu face decat sa spuna lucruri pe care le-ar fi spus oricine altcineva, chiar si reticenta Angela Merkel, daca ar fi fost in locul sau.”

“Islanda a trebuit sa faca apel la ajutorul Rusiei, care s-a declarat pregatita sa ofere 4 miliarde de dolari. Un ajutor pe care aliatele din NATO nu s-au grabit deloc sa-l acorde, dupa cum constata cu dezamagire afisata premierul islandez Geir Haarde”.

“Atunci cand Libia, fosta colonie italiana, pune pe masa 1 miliard si jumatate de euro prin care devine al doilea actionar al celei mai mari banci din fosta metropola, nimeni nu se mai mira, ci toata lumea aplauda, iar actiunile Uni Credit renasc in cotatii”.

“Efectul profund al crizei este recunoasterea faptului ca daca ceva a fost bun pana acum, nu mai este bun dea cum incolo!”

“Nici chiar comunistul Wen Jiabao nu mai crede ca este posibil si nici nu mai vrea sa construiasca in China comunismul, ci tot la capitalism se gandeste, chiar daca metodele preferate la Beijing in actuala etapa sunt de mana forte, teoretic ineficiente, dar practic foarte eficiente dupa cum s-a dovedit din 1978 pana acum.”

articol scris de Rasvan ROCEANU

© 2008 The Investor

http://www.theinvestor.ro/extern/statul-minimalist-sau-statul-interventionist/