De asemenea, am aratat ca persoana care isi gestioneaza greseala conform scenariului de mai sus poate castiga un capital de imagine pe care nu l-ar fi putut castiga daca n-ar fi gresit! In episodul din numarul 15  am inceput o analiza a greselilor facute in gestionarea greselii, prin intermediul unui studiu de caz: "cazul Hildegard Puwak". In episodul din numarul 16 am analizat "cazul Mircea Beuran". In acest episod ma voi ocupa de "cazul Mona Musca".

Scandalul a izbucnit in ziua de 8 august 2006, cand deputatul PIN Lavinia sandru a declarat intr-o conferinta de presa ca printre dosarele ajunse de curand la CNSAS se gaseste si cel al Monei Musca. A doua zi, 9 august, declaratia Laviniei sandru apare pe prima pagina a tuturor cotidianelor centrale. In dupa-amiaza aceleiasi zile, Mona Musca se prezinta la CNSAS pentru a-si vedea dosarele.

O face in stil Ana Ipatescu, declarand: "Am venit valvartej dupa ce am vazut ce s-a intamplat in presa. Am venit eu peste CNSAS, pentru ca nu mi se pare normal sa ma las improscata cu noroi si, in acelasi timp, sa las opinia publica sa fie manipulata" (Mirela Corlatan, "Mona Musca isi arata azi dosarul", in Cotidianul, 10 august 2006).

Asadar, in loc sa recunoasca din capul locului ca are o problema nerezolvata de 16 ani, Mona Musca ni se infatiseaza in doua ipostaze: pe de o parte, o victima a presei (se simte "improscata cu noroi"); pe de alta parte, preocupata ca intotdeauna de soarta opiniei publice, pe care n-o poate lasa la mana presei (adica "sa fie manipulata"). De altfel, eroina zilei s-a pus pe drumuri nu pentru ca s-ar fi intamplat ceva in realitate; ea s-a dus "peste CNSAS" fiind revoltata de... ceea ce "s-a intamplat in presa".

La iesirea din sediul CNSAS, Mona Musca declara presei ca este vorba despre dosare de urmarire si ca din ele nu reiese ca ar fi facut politie politica; promite sa faca publice dosarele existente la CNSAS. Cand a declarat "Nu am facut nici macar o secunda politie politica", Mona Musca a optat pentru schimbarea subiectului discutiei, ca strategie de a evita o recunoastere onesta a greselii.

Daca trecem peste ambiguitatea semantica a expresiei "politie politica", reprodusa chiar in textul "Legii Ticu Dumitrescu", Monei Musca i se poate reprosa ca declaratia sa nu era "la chestiune". Problema pe care trebuia sa o lamureasca din primul moment era daca a semnat un angajament cu Securitatea si daca a dat note informative acestei institutii.

Aceeasi stratagema, schimbarea subiectului discutiei, a aplicat-o si atunci cand a facut o aluzie destul de stravezie la actorii politici care i-au dorit executia politica: "Probabil ca, daca nu faci parte dintr-o gasca politica, daca stai intr-un apartament cu trei camere la bloc, daca n-ai facut parte din niciun Consiliu de Administratie si n-ai fost in nicio gasca economica si daca mai ai si curajul sa spui ceea ce gandesti, devii destul de incomod" (idem).

Declaratia seamana izbitor cu cea a lui Mircea Beuran, evocata in episodul anterior, conform careia in spatele scandalului legat de plagiatul sau s-ar fi ascuns grupuri de interese care se temeau de masurile pe care acesta le initiase in calitate de ministru al Sanatatii. Ca si in "cazul Mircea Beuran", declaratia Monei Musca nu functiona ca argument, fiindca nu avea legatura cu intrebarea la care ea trebuia sa raspunda: "a colaborat sau nu a colaborat cu Securitatea?".

Peste inca o zi, adica pe 11 august, Mona Musca recunoaste ca a semnat un angajament cu Securitatea, dar sustine ca nu a dat note informative scrise, ci doar informari verbale catre prodecanul responsabil cu studentii straini, care transmitea informatiile ofiterului de Securitate. Asadar, o recunoastere pe jumatate: Mona Musca recunostea acea parte care nu putea fi negata fiindca era dovedita prin documente, dar nu recunostea partea interpretabila, care putea fi pusa la indoiala de cei care nu aveau acces la dosare.

Din pacate pentru ea, documentele sustineau cotrariul si in ceea ce priveste notele informative. In unul dintre dosarele de la CNSAS, cu o singura pagina, exista un opis din care rezulta ca in perioada 8.09.1977 - 13.10.1978, Mona Nicoara, alias "Dana", ar fi dat 15 note informative.

Dar acestea nu se gaseau in dosar, ceea ce a incurajat-o sa afirme: "Nu am dat informatii scrise pentru ca nu era nevoie, iar deductia mea este ca cel care dorea sa-si justifice activitatea de securist la studentii straini a facut un opis si l-a dat fara sa puna si substanta" (Mirela Corlatan, "Mona a turnat cu mana Danei", in Cotidianul, 11 august 2006). In treacat fie spus, ofiterul de Securitate care a tinut legatura cu Mona Musca, Eugen Lacatis, murise in 1998, deci nu mai putea spune daca pentru opisul cu note informative a existat si ceva... "substanta".

Pana la urma au aparut si doua note informative; ele se refereau la "o secretara si o doamna" care lucrau la Universitatea din Timisoara, unde a profesat candva Mona Musca. In opinia ei, cele doua note "demonstreaza nu numai bunele intentii, ci si faptele bune", ele fiind "cea mai buna dovada" de buna-credinta (conform cotidianului Ziarul din 23 august 2006).

In ziua de 14 august 2006, Biroul Permanent Central al Partidului National Liberal a avansat Delegatiei Permanente a PNL propunerea de excludere din partid a Monei Musca. Aceasta persista in declaratii naucitoare: "In ceeea ce ma priveste, am considerat ca nu e o colaborare cu Securitatea, ci o procedura".

Scopul ei nu mai este sa nege colaborarea cu Securitatea, ci sa justifice de ce a ascuns acest lucru timp de 16 ani: nu a spus fiindca nu a fost constienta ca a colaborat cu Securitatea, fiindca in tot acest timp a crezut ca ceea ce a facut la Timisoara in perioada 1977 - 1978, ca profesoara de Limba romana pentru studentii straini, a fost o "procedura", un fel de obligatie care tinea de fisa postului. Mona Musca rateaza si de aceasta data prilejul de a recunoaste ca a gresit si de a-si exprima regretul.

Abia in ziua de 3 septembrie, cand  Delegatia Permanenta a PNL a decis excluderea ei din partid, Mona Musca a cerut iertare opiniei publice pentru ca a semnat un angajament cu Securitatea. Adica dupa mai bine de trei saptamani de negare, retractare, rastalmacire si jumatati de marturisire.

Dar nici acum nu avem o marturisire completa: "Regret ca am facut acel lucru si ca nu am realizat ca poate fi interpretat ca o colaborare cu Securitatea. Daca as fi realizat, as fi facut mai demult public dosarul" (Alin Bogdan, Lucian Gheorghiu, "Tariceanu rupe aripa Musca", in Cotidianul, 4 septembrie 2006). Asadar, Mona Musca regreta colaborarea cu Securitatea, dar nu si faptul ca a ascuns un episod sordid din biografia ei. Prin aceasta stratagema, ea incerca sa-si salveze o cat de mica doza de credibilitate, ca rezerva pentru un posibil viitor politic.

Dar majoritatea criticilor care au asaltat-o in acele zile negre au pus accentul tocmai pe acest aspect: faptul ca a ascuns un episod sordid din biografia ei. Sa trecem peste faptul ca nimeni din aceasta categorie de critici nu si-a pus o problema elementara: daca Mona Musca ar fi marturisit acest episod la inceputul carierei sale politice, aceasta cariera nu ar mai fi existat,

Mona Musca nu ar mai fi fost o persoana publica, iar problema dezbatuta nu ar mai fi aparut. Mi se pare semnificativ ca idealismul etic al unor lideri de opinie i-a condus la afirmatii de genul: "De fapt, nedivulgandu-va singura, ati ratat sa urcati pe suprema treapta de moralitate la care poate accede azi un roman: sa spuna de bunavoie si in gura mare ca a fost turnator.

Atunci ne-am fi induiosat cu totii, v-am fi gasit toate scuzele din lume, ati fi devenit, ce mai!, un adevarat erou moral. Asa, ati ramas o biata mincinoasa care, banuiesc, urmeaza sa raspunda penal pentru minciuna sa" (Gabriel Liiceanu, "Scrisoare deschisa catre Mona Musca", 15 august 2006). Fara comentarii...

In presa acelor zile, analizele lucide ale cazului au fost foarte putine, iar o analiza pertinenta a comportamentului comunicational al Monei Musca a lipsit. Pur si simplu, nu a existat! Singura analiza de acest fel am gasit-o printre comentariile cititorilor la editorialul lui Pavel Lucescu "Cine-i ba, Liiceanu asta?", aparut in Cotidianul din 17 august 2006.

Este vorba de comentariul cu numarul 98, postat la 17.08.2006, ora 19:57 si semnat "onutz". Iata ce spune cititorul Onutz, plecand de la Scrisoarea deschisa a lui Gabriel Liiceanu: "Scrisoarea sa deschisa (...) este, in primul rand, o explozie. Mi-l inchipui stiind de un an si ceva de dosarul Monei Musca, asteptand din rasputeri ca aceasta sa faca gestul de onoare si sa-si asume trecutul printr-o declaratie simpla si responsabila".

Intr-adevar, aceasta a fost cea mai grava greseala a Monei Musca, chiar mai grava decat semnarea angajamentului cu Securitatea: faptul ca nu a putut "sa faca gestul de onoare si sa-si asume trecutul printr-o declaratie simpla si responsabila".

Aceasta ultima greseala este una dintre cele mai raspandite "greseli in gestionarea greselii", cum le-am numit chiar in titlul acestui serial despre reteta credibilitatii. Ea a dat cea mai mare lovitura credibilitatii omului politic care a fost Mona Musca.

De ce nu a putut Mona Musca sa-si recastige increderea oamenilor prin simpla asumare a propriului trecut? De ce a ales ea, cum spune Onutz, "sa minta in continuare, din rasputeri, sa se dezica de evidenta, sa se injoseasca prin minciuna"? In opinia mea, ea a ales acest drum fiindca nu mai putea iesi din rolul in care intrase cu 16 ani in urma, rol pe care il internalizase atat de mult incat nu mai putea gandi ideea de demnitate decat in interiorul lui. A fi demna, pur si simplu, ar fi intrat in contradictie cu rolul, ar fi fost "nedemn" din perspectiva acestuia.

In episodul viitor vom vedea ca in "cazul Traian Basescu", sursa greselii si a greselilor in gestionarea greselii este exact opusul: insusirea insuficienta a statutului institutional, asimilarea partiala a rolului care decurge din acest statut si, de aici, incapacitatea de a intra in rolul comunicational corespunzator.

articol scris de Dumitru BORTUN

© 2008 The Investor

http://www.theinvestor.ro/media/reteta-credibilitatii-v-greseli-in-gestionarea-greselii-cazul-mona-musca/