Mircea Maliţa – Mintea cea socotitoare

articol de Rasvan ROCEANU , JANUARY 08, 2010, 11:43 EET
In opinia dumneavoastră, ce s-a schimbat mai mult în România în ultimii 20 de ani: economia, sau societatea?
Au avut loc, într-adevar, schimbări formidabile. Subite, intense, surprinzătoare pentru foarte mulţi. Societatea a fost cea mai puternic zguduită, în vreme ce economia a intrat mai curând într-o criză de transformare.

Am „plonjat”, poate prea repede, într-o economie de piaţă. Românii au fost ei pregătiţi pentru frustrările şi discrepanţele sociale pe care le aduce economia de piaţă?
In 1937, un român care trăia în Franţa, Ştefan Lupascu-Lupaşco aşa cum i se spunea în franceză-a spus că societăţile sunt caracterizate de o anumita proporţie de omogenitate şi o altă proporţie de eterogenitate. Omogenitatea ar fi: unitatea socială e primordială, diferenţele contează mai puţin, factorii de integrare acţionează din plin etc. Eterogenitatea înseamnă predominanţa diferenţei, înseamnă varietate foarte mare, toţi au personalitate proprie, societatea se sparge în grupări cât mai mici, mergând până la indivizi. Intr-o societate există ambele aspecte, care predomină când unul, când celălalt. Este nevoie de unitate pentru interesele generale, pentru supravieţuirea statului, a culturii, a identităţii naţionale, dar trebuie să existe şi eterogenitate pentru că ea dă impuls individului de a crea, de a inova, de a fi diferit, de a aduce ceva nou. Lupaşco constata că în Franţa şi Germania epocii sale, pătura socială de sus şi cea de jos adoptă, fiecare, unul din acestre comportamente. Adică, pătura socială superioară din Franţa susţinea omogenitatea: statul, tradiţia, istoria, vocaţia internationala a ţării. In schimb, cei din pătura inferioară erau mânaţi în primul rând de interesul personal, sau de apartenenţa la o regiune, sau alta. Omogenitatea şi eterogenitatea trebuie să funcţioneze împreuna, ca nişte pompe care permit existenţa societatii. Or, ce s-a intamplat cu revoluţia românească din 1989? A fost o trecere de la o perioada de intensă omogenizare, la una de eterogenizare liberă şi nelimitată. Deci eterogenitatea nu a mai funcţionat ca o pompă normală, care duce la afirmarea individului, dar în cadrul comunităţii. Nu! A fost un „jet”, o izbucnire fantastică, ca o explozie de gaze. Şocul eterogenizării a fost fantastic: fiecare pentru sine! Toţi suntem liberi! Avem toate drepturile! Tot ce este interes comun, tot ce este general, a ajuns să fie dispreţuit. A fost o „îmbrăţişare” largă şi mult exagerată a eterogenităţii.

Deci, care a fost rezultatul?

Citeam recent într-un ziar că suntem cel mai dezunit popor. Dar „pompa” omog enizării nu se opreşte niciodată. Dacă s-ar opri ar insemna ca societatea respectivă să nu mai existe! Deci pompa există, doar că este pusă în umbră de această eterogernizare care încă predomină. Eterogenizarea s-a manifestat, din punct de vedere economic, prin „destinul privat”. Interesul general nu există, a şi fost scos din vocabular... Tot în acest „jet” a apărut o idee: o luăm de la început! Adică rupem firul continuităţii istorice. Nicolae Iorga a spus, foarte frumos, că o lege de bază este continuitatea istoriei. Nu „tai” istoria ca o panglică: până aici a fost ceva, de-acum va fi altceva! Nici revoluţiile nu au putut schimba fondul istoric: nici cea franceză, din cea engleză, nici cea rusă! Totul continuă sub altă lozincă, sub altă doctrină. La noi au venit unii cu ideea de a se şterge orice amintire. De aceea manualele şcolare sunt acum niste eseuri, care nu mai provoacă mândria, nu mai încurajează tânărul să aparţină la o istorie. Te miri că tânărul pleacă. Păi ce ar putea să-l reţină? Copil fiind, citeam istoria românilor cu sete, simţeam tradiţia, mă simţeam prieten cu marile personalităţi ale trecutului, le aveam pozele, trăiam într-o şcoală care vorbea despre istoria românilor şi meritele lor. Mă mândream cu ce au putut să facă matematicienii români. Cum să nu te mândreşti că Spiru Haret, român sărac la Paris, a facut o teză de doctorat prin care numele său a fost alăturat lui Laplace şi Poisson?

Şi renunţarea la istorie ne-a costat...

Greşeala mare este că eterogenizarea ne-a „scos din rădăcini” fără să ne „transplanteze”, sau, poate, ne-a transplantat într-un mediu greşit: anarhie, libertăţi nelimitate, nerecunoaşterea nici unei autorităţi! Autoritatea statului a devenit o chestiune rizibilă, statul este considerat duşmanul iniţiativei personale, statul e rău... Cum mai poţi, astfel, să mai pretinzi un loc pe hartă? Rezultatul, din punct de vedere economic, a fost că în acest fel s-a dezlănţuit furia fraudei. Să iei de oriunde poţi şi mai ales să iei ceea ce a fost public! Până şi parcurile au devenit locuri pentru un investitor, sau altul. Asta este o trădare a intereselor comune ale naţiunii! Frizează sinuciderea socială!

Referindu-ne la obsedanta, uneori, comparaţie cu „alţii”, cât de adevărat este că unele ţări foste comuniste din Europa Centrală au fost, în 1989, mai bine pregătite, psihologic şi economic, decât România pentru pasul către democraţie şi economia de piaţă?

Aproape toate ţările comuniste central-europene, atunci când au avut de ales o cale de afirmare, de a se „strecura” de sub rigorile controlului sovietic, nu au căutat ieşirea prin diplomaţia internaţională, aşa cum am facut noi. Pentru România, calea de a „respira” a fost de a avea iniţiative pe plan internaţional. Ungurii, însa, au zis: Nu, nu ne atingem de politica externă, noi suntem interesaţi numai de economie, să trăiască mai bine omul! Această politică a fost şi numită „revoluţia gulaşului”. Cehii au zis şi ei: lăsăm diplomaţia în pace, nu ne amestecăm cu ruşii, nu-i supărăm, noi ne ocupăm de tehnică şi ştiinţă! Şi s-au implicat masiv în chestiunile care ţin de noile tehnologii. Ca să dau un exemplu: în timp de Ungaria investea în producţia de medicamente şi de aparate mici, unde materia primă era puţină şi plusvaloarea datorită cunoaşterii era mare, noi fabricam numai produse cu informaţie zero şi consum mare de materiale. Ori produceam materii prime, ori, cel mult, vagoane de transport, adică lucruri care consumau multă energie. Nu mai punem la socoteală producţia de aluminiu, care consuma fantastic de multă electricitate. N-a fost o strategie bună, aşa cum n-a fost nici cea a mizei pe construcţiile mari. Unele construcţii au fost bune, cum este metroul din Bucureşti, dar majoritatea au fost greşite. Totul a fost binişor, şi în politică şi în economie, numai într-un singur deceniu, între 1960 şi 1970. In 1970 a fost debutul dictaturii personale a lui Ceauşescu, a început coborârea, care a fost lentă până în 1980, după care a fost practic o cădere liberă. Iar toată lumea, când spunem „comunism”, are în minte anii 80, anii nebuniei politice.

Vorbeam de noua societate. Cel puţin la nivel declarativ, în noua societate se doreşte să se promoveze meritocraţia. In realitate, în 20 de ani de democraţie şi economie de piaţă, am reuşit să promovăm meritocraţia?

Nu! Deoarece singurul criteriu acceptat în gândirea româneasca a fost cel al profitului imediat, personal şi maximal! Politicianismul a devenit într-atât de apăsător, cuprinzător, invadator, încât ne-am îndepartat profesionalismul. Profesionalismul este un echivalent mai larg, mai cuprinzător, al meritocraţiei. Intr-o profesie trebuie să munceşti şi sâ ai un rezultat. Daca primordiale sunt influenţa, banii, puterea politică, atunci nu există loc pentru meritocraţie! Nu are cum. Aproape toate profesiunile care duc la performanţe merituase au suferit imens în România în ultimii 20 de ani. Românii au avut dintotdeuna, sub toate regimurile, vocaţia meseriei bine făcute, fie câ este vorba de doctori, ingineri, profesori, tâmplari, constructori ... şi tot aşa. Ideea de meseriaş a fost dintodeauna respectată.

Intrebarea este: cine să facă selecţia valorilor? Se spune că investitorul privat, care are interesul să obţină profitul, va face el singur selecţia valorilor. Alţii spun că statul trebuie să facă acest lucru....

In ideea veche şi eternă a statului, pe lângă răspunderile lui de a asigura securitatea populaţiei, sănătatea populaţiei, dreptul la muncă, dreptul la o recompensă adecvată a muncii, are şi responsabilitatea formării competenţelor, adică pregătirea profesională. El este responsabil, nimeni altcineva nu o face. Un privat poate să perfecteze o pregatire profesională, dar baza şcolarizarii, în toată lumea, rămâne în sarcina statului şi se face din banul public. Este adevarat că marile companii au fost întotdeauna mult mai capabile să recompenseze bunii profesionişti, De când lumea salariile la privaţi au fost mult mai mari decât la stat. Dar privatul îl ia pe un specialist şi îl plăteşte bine numai DUPA ce este format, nu este EL cel care îl formeaza.

Deci tot statul, în fond....

Păi, când se duc românii în Occident, cum îi primeşte Occidentul? Se uită la diplomele lor! Şi atunci îi pot recruta şi statul şi privaţii şi universităţile, dar trebuie să aibă pregătirea de bază, asigurată de stat. Am fost în Canada şi am văzut că la cea mai mare firmă, Bombardier, care produce, între altele, şi avioane, se caută specialişti în tenicile aerospaţiale şi în dinamica fluidelor. Manualul după care se face selecţia este scris de un român, de profesorul Elie Carafoli! Cunosc cazul unui român care, plecat în Canada, atunci când a spus că a fost studentul lui Carafoli la Politehnica din Bucureşti, imediat i s-au deschis toate uşile posible în carieră, iar acest om a devenit realmente o persoană importantă. Asta pentru că a spus cuvântul „Carafoli”. Cine mai ştie acum, în România, de Elie Carafoli? De ce nu mai este el un model pentru toţi studenţii de la Politehnică? Unii din discipolii lui Carafoli au apucat să lucreze şi în regimul trecut, dar acum „s-a tăiat panglica” aşa cum spuneam la început, aşa că ei acum nu mai sunt!


Vorbind despre Romănia în lume, dumneavoastră, ca diplomat cu experienţă absolut remarcabilă, ce credeţi, este pregatită diplomaţia românească pentru noua ordine mondială, în care G8 a devenit caduc, a fost înlocuit de G20? Suntem pregătiţi să privim acum 360 de grade în jurul nostru, adică şi către noile puteri emergente, sau suntem orientaţi tot catre Occident ca ţintă principală, aproape exclusivă?

Diplomaţia românească este pregatită pentru modernitate de mult timp, de la diplomaţii care au făcut Unirea Principatelor, apoi cei din epoca Titulescu... Dacă diplomaţii români sunt pregatiţi în spiritul lui Titulescu nu se poate spune că n-ar fi pregatiţi. Putem, însă, să spunem că împrejurari speciale au împiedicat România să joace un rol semnificativ. In aceşti ultimi 20 de ani România a avut un fel de „retragere” masivă din istorie în ce priveste procesele mari: globalizarea, relaţiile cu vechii prieteni, cu Asia, cu Africa, relaţiile cu ţările emergente. De altfel termenul de „emergenţa” nici nu a fost practicat la noi în perioada în care celelalte ţări erau preocupate de puterile emergente. Ţări precum India, de exemplu, noi nici nu le avem in vedere! Pentru că noi am fost orientaţi numai în direcţia atlantică. Nu se poate spune, totuşi, că nu s-au întâmplat şi lucruri bune din punct de vedere diplomatic. Las la o parte aderarea la NATO, pentru că această organizaţie este acum mai puţin semnificativă la nivel global, dar aderarea la UE a fost un lucru extraordinar. Extraordinar pentru noi că am intrat, dar şi pentru ei ca ne-au primit. Dar greutatea cu care am intrat a fost întreaga dramă! Dacă ne uităm la începutul anilor 90, ne situam, probabil, între primele 5 ţări candidate la aderarea la UE, ca influenţă şi ca economie. Apoi am coborât treptat pe lista candidaţilor pânâ am ieşit din lista primilor 10 ţări care au aderat şi am intrat într-o listă specială, de „întârziaţi”: Bulgaria şi România.

De ce s-a întâmplat asta?

Păi, dacă nu există „hârtia de bază”, lista de bază a priorităţilor şi a ideilor, nu se poate construi nimic, se traieşte de pe o zi pe alta. L-am cunoscut pe Saburo Okita (n.r. – fostul director al Agenţiei Japoneze de Planificare Economică în anii 50 şi 60) cel care a fost la originea miracolului economic japonez postbelic şi l-am întrebat: „Cum ai facut, domnule, treaba asta?”. El mi-a răspuns: „Se pregătea o reuniune importantă, care trebuia să decidă priorităţile ţării şi a trebuit să fac o propunere, care a fost acceptată!”. „Bine” am întrebat eu din nou, „dar când ai avut timp să faci un asemenea studiu?” „Păi nu era o lucrare mare, a intrat pe o singură pagină. Erau numai 5 puncte care reprezentau priorităţile Japoniei. Acea listă a fost considerată punctul de plecare şi a fost bună!” a răspuns el. Deci, nu este vorba să se întrunească partidul cutare, sau cutare, totul este să fie puse pe hârtie priorităţile şi să fie acceptate. Dacă vrei ca aceste priorităţi să le mai treci, apoi, şi prin Parlament, ca să capete un fel de legitimitate politică, bine, dar nu trebuie neapărat să aibă haină politică. Strategia de dezvoltare, în fond, trebuie să o ţii în inima ta şi acolo trebuie să aiba enunţuri scurte! Iar ea trebuie respectată şi aplicată de autoritatea statală. Dacă nu ai nici autoritate, nici plan, nu se poate face nimic! 

articol scris de Rasvan ROCEANU

© 2008 The Investor

http://www.theinvestor.ro/red-carpet/mircea-malita-mintea-cea-socotitoare/