Andrei Pandele este aproape o legenda in lumea artei fotografice. Arhitectul Andrei Pandele este cunoscut atat in breasla arhitectilor cat si in cea a fotografilor, obtinand numeroase distinctii interne si internationale pentru creatiile sale fotografice. In plus, seria de „Fotografii interzise” a starnit interesul Occidentului, autorul fiind chemat in aceasta primavara sa expuna in Franta, la Caen, in cadrul Festivalului “Insolite Roumanie”, organizat in 2008 de asociatia Balkans-Transit din Normandia.

Hala veche de la Piata Unirii. O strada in panta din cartierul Uranus. O coada la zahar (va mai amintiti de cozile la alimente?!). Oameni inghetati de frig „calarind” un autobuz arhiplin, pe viscol. Demolarea bisericii Sf. Vineri. Construirea Casei Poporului. Un copil aranzeaja niste lazi cu sticle goale in frig, intr-un decembrie. Imagini sumbre sau imagini gingase dintr-un Bucuresti trecut prin Epoca de Aur, marca Nicolae Ceausescu. Imagini dintr-o alta viata traita si imortalizata de Andrei Pandele, artistul fotograf care a avut curajul sa declanseze aparatul foto in timpul celor mai negri ani de dictatura ceausista, smulgandu-le marturii pentru generatiile de astazi si cele care urmeaza.

„Daca m-ar fi prins as fi luat trei condamnari pe viata pentru fotografii”
O fotografie buna face cat o mie de cuvinte. Andrei Pandele a inteles adevarul acestei afirmatii si a avut intelepciunea de a folosi aparatul foto deopotriva ca instrument de creare a unei opere de arta si ca mijloc de a povesti istoria unei tari cu milioane de oameni infometati sistematic si cu orase daramate, deposedate de monumentele istorice de valoare. Arhitect la baza, Pandele a simtit cum i se frange inima cand au inceput demolarile comandate de Ceausescu in Bucuresti. In consecinta, artistul a tinut sa pastreze macar pe film imagini din „Micul Paris”. Pasionat de fotografie, colabora la doua ziare cu profil sportiv carora le trimitea fotografiile sale, asa ca aparatul foto ii era un prieten devotat, care il insotea mai mereu. „Ca si alti tineri de astazi, fotografiam tot ceea ce imi placea: peisaje, sport, cai, fete”, povesteste Andrei Pandele.

„Dupa cutremurul din ’77 am sesizat ca se faceau demolari ale unor imobile care nu au suferit de pe urma cutremurului. Fusesem la un eveniment sportiv si am trecut prin apropiere de Biserica Enei si am vazut cum se darama lacasul. Asta la o luna sau doua dupa cutremur. Biserica nu suferise deloc din pricina cutremurului, deci nu ar fi trebuit sa o darame. Pur si simplu se luase decizia de a o demola, iar pentru asta au facut tot posibilul sa arunce bucati din zidul casei, care se daramase langa biserica, peste zidurile bisericii, ca sa existe motivul distrugerii. Au demolat-o intr-o noapte si asta mi-a atras atentia. Fiind arhitect, aflasem ca se doreste a se ‘rade’ o mare parte din centrul Bucurestiului, inelul principal al orasului. Asa mi-a venit ideea sa fotografiez cladirile care urmau sa fie demolate. Eu nu am fost disident si nici nu faceam nimic ilegal,” spune Pandele.

„Fotografierea unor cladiri putea fi legata de profesia mea de arhitect, deci nu am avut probleme. Eram corespondent la ziarele de sport si realizam fotografii chiar mai tari decat oamenii lor. Ma pasiona sportul si asta m-a facut sa realizez fotografii intr-un timp foarte scurt astfel incat, adesea, nici nu-si dadea seama cineva ca am facut o poza. Trei secunde imi lua sa fac un cadru [n.r. pe film]. Eram greu de vazut si de depistatat”, isi continua povestea Andrei Pandele.

„Pentru fotografia cu Hala veche a Pietei Unirii am primit chiar aprobare, in 1985, sa o fotografiez de pe magazinul Unirea. Asadar, nici vorba de ilegalitate. Cu timpul, insa, am inceput sa fotografiez lucruri si mai putin agreate de comunisti. Ceea ce m-a determinat sa am grija cand si in ce conditii fac fotografiile si mai ales sa nu le arat cui nu trebuie,” continua el.

„Mi-am dat seama ca viata noastra devenise un fel de tragi-comedie si merita sa imortalizez realitatea de sub nasul nostru. Exista un articol de lege privind denigrarea realizarilor socialiste care m-ar fi condamnat daca as fi fost prins. Nu am urmarit initial sa prezint ce se intampla in comunism, dar progresiv, evident, am inregistrat si realitatile comuniste. M-am intalnit odata cu cineva, dupa revolutie, caruia i-am aratat fotografiile. Omul m-a batut pe umar si mi-a spus ca am fost un norocos, el avea un amic care a luat sase ani de inchisoare pentru o singura poza, iar eu la cate fotografii am realizat as fi obtinut trei condamnari pe viata”, spune acum, razand, artistul.

Romania, un univers concentrational sordid
„Surprindeam tot ceea ce imi trecea pe dinaintea ochilor si mi se parea interesant. De pilda, iarna grea a lui 1985, cand Ceausescu a interzis traficul rutier prin Capitala si l-a lasat asa pana in aprilie. Nu circula nimic si toata lumea mergea pe mijlocul strazii fiindca pe acolo era mai uscat. Chestia asta arata ciudat, merita evidentiata undeva, peste timp.” Un mijloc de transport aparea o data la un ceas, totul era un experiment stiintifico-fantastic.
„Asa am realizat fotografii cu bulevardele pustii ale Capitalei la o ora de varf – 17.30. Nu mai spun de aglomeratia din mijloacele de transport in comun dimineata, cand toata lumea mergea la serviciu. Se faceau adevarate exercitii de echilibristica pe tramvaie si pe autobuze. Oamenii se revarsau afara, pe usile autobuzelor.”
Mai mult, cozile interminabile la diferite produse alimentare, la benzina, la butelii, ofereau un spectacol terifiant.
„Puteam surprinde oamenii in diferite ipostaze. Cineva m-a parat odata ca am facut fotografii la o coada la zahar, undeva la Piata Galati. Am negat. Am surprins adesea si momente, de altfel banale, dar care spuneau totul despre acea perioada neagra in istoria Romaniei. Ma gandesc aici la fotografia cu tipul care reusise sa cumpere mai multa «marfa rara» - hartie igienica – intr-un iulie din 1983, undeva in Drumul Taberei.” O imagine nevinovata, facuta din spate. „Nu avea nimeni ce sa-mi reproseze, dar care iarasi spunea totul despre viata pe care o duceau romanii. Oamenii nu se suparau fiindca eu faceam cu foarte multa rapiditate fotografiile si nu prea apucau sa inteleaga ce se intampla. Bineinteles, am fost interpelat si de militie fiind parat de nu stiu cine ca as fi pozat nu stiu care casa ori stalp si ca as fi spion,” a mai spus Pandele.

Arhitect fiind, el a calatorit mult prin tara – Bistrita, Timisoara, Craiova – avand intotdeauna aparatul de fotografiat la el. In felul acesta, a surprins viata oamenilor si a oraselor din afara Bucurestiului. Un drum la Craiova i-a oferit ocazia sa fotografieze oamenii veniti cu multe canistre cu benzina in geamantane care asteptau la poarta fabricii de automobile un amarat de Oltcit pentru care reusisera cu greu sa obtina aprobarea de a-l cumpara. Nu primeai benzina daca nu dovedeai ca esti domiciliat in judet, iar majoritatea „fericitilor” cumparatori veneau de la sute de kilometri departare ca sa-si ridice masina. Era iulie 1984.

„Sa recunosti tu ce ti-a atras atentia, ce e important mai inainte de a apasa pe buton! Asta e important! O fotografie buna, in opinia mea, transmite o emotie mai puternica privitorului decat a transmis subiectul celui care a fost efectiv de fata la eveniment. Trebuie sa fie altfel decat celelalte fotografii, fiindca altfel nu mai are nimic de spus”, crede Andrei Pandele

articol scris de Alice-Claudia GHERMAN

© 2008 The Investor

http://www.theinvestor.ro/arta/andrei-pandele-martorul-surpriza-al-comunismului/