Pentru Newyorkezul Peter Frank adaptarea la Bucureşti pare facilă. Fost business editor şi bancher, el s-a stabilit aici şi realizează The Frank Show,emisiune prezentă din această toamnă în noua grilă a televiziunii de business The Money Channel . Peter crede că refacerea economică va fi rapidă, însă nu e ferită de pericole: doar rezultatele celui de-al patrulea trimestru ne vor convinge.

Peter Frank a vizitat pentru prima oară România în urmă cu un an. „În vara anului 2008 am început să caut firme româneşti pentru a discuta oportunităţi locale de business. Am făcut naveta între New York şi Bucureşti o perioadă ”. Aşa a cunoscut-o pe actuala sa soţie: „Ne despărţea un ocean. Trebuia să decidem unde să locuim. Ea ar fi venit în SUA, însă mie chiar mi-a plăcut în Bucureşti şi m-am mutat aici din iunie”. După câteva discuţii, a fost invitat la The Money Channel, pentru a lansa prima emisiune în limba engleză din media românescă.

De la jurnalism la management bancar

Peter şi-a început cariera de jurnalist la mijlocul anilor ’80: „Am avut multe job-uri, student fiind: şofer de taxi, chelner, muncitor în construcţii. Însă tatăl meu a fost jurnalist, a lucrat pentru Associated Press, şi am crescut în acea atmosferă. Prima mea însărcinare profesională în presă a fost să ajut la lansarea unui mic săptămânal de afaceri în Dallas, Texas. M-am mutat acolo din New York şi am devenit reporter. Mai târziu, când The New York Times şi-a deschis biroul din Dallas, a devenit repoter de afaceri generalist pentru zona de sud-vest a SUA. „În acea perioadă am trecut prin criza băncilor de economisire-creditare a comunităţilor locale. Apoi, preţul petrolului a scăzut sub 10 dolari pe baril şi, prin 1986, au fost distruse o grămadă de companii în Texas, Oklahoma şi Louisiana”, îşi aminteşte Peter.

Criza băncilor din 1987 l-a dus pe Peter Frank în Baltimore, unde a devenit reporter pe domeniul bancar. Apoi a intervenit criza proprietăţilor imobiliare comerciale, şi sute de bănci au intrat în faliment.

Astfel, Peter  a devenit editor financiar, şi apoi editor de ştiri de afaceri. În acea perioadă a fost chemat să preia managementul comunicării corporatiste la cea mai mare bancă locală în domeniul cardurilor.

„A fost o şansă extraordinară să intru într-o instituţie bancară, MBNA – America Bank, după ce ani de zile am scris despre acest domeniu. Am constatat că nu era deloc aşa cum s-ar fi aşteptat orice reporter. După patru ani în acea poziţie am decis să lucrez pe partea administrativă şi apoi pe partea de carduri de credit şi alte produse.”

După încă patru ani, Peter a început să iniţieze parteneriate de co-branding pentru carduri: „Am preluat partea management al negocierilor cu partenerii pentru programe comune, şi dura între şase şi nouă luni de negocieri pentru a dezvolta un program.”

În 2006, Frank e trimis de bancă în Mexico City, pentru a lansa acolo o nouă divizie de carduri de credit printr-o asociere cu o instituţie locală. „În aceeaşi lună, MBNA a fost achiziţionată de Bank of America (BoA), iar banca mexicană IXE, cu care ar fi trebuit să încheiem un joint-venture, s-a trezit că Bank of America renunţă la vechiul plan al MBNA”. Peter a fost apoi relocat de Bank of America la Londra, unde, timp de doi ani, a dezvoltat produse axate în jurul cardurilor corporatiste pentru Europa. „MBNA era o bancă de împrumuturi de consum pe card, prezentă inclusiv în Anglia, însă nu avea divizie corporate. Iar BoA avea nevoie de prezenţă pe acest segment în Europa. Lansarea cardurilor corporatiste ale băncii a devenit sarcina mea.” Peter a iniţiat un program de uniformizare a plăţilor cu ajutorul cardurilor de credit, după model SEPA. „Va lua câţiva ani până la uniformizarea plăţilor, care funcţionează în prezent doar pentru cardurile de debit. E o întârziere în toate ţările. E vorba de o întreagă poveste de integrare pe verticală, între băncile achizitoare, între sistemele software.”

În 2008, Frank părăsit Bank of America având restricţionare contractuală de a lucra pentru alte bănci, timp de un an. „Aşa m-a prins recesiunea, însă discutam deja cu oameni din Europa de Est pentru oportunităţi locale.”

The Frank Show

Peter  a ajuns la The Money Channel după numeroase discuţii cu mai mulţi prieteni „ La Bucureşti toată lumea cunoaşte pe toată lumea şi are un prieten pe care trebuie să-l sun. Apoi, cineva m-a întrebat la o cafea dacă mi-ar plăcea să mă întorc în lumea jurnalismului, şi i-am spus că întotdeauna mi-a plăcut asta. Aşa am ajuns să lucrez pentru The Money Channel.” După numeroase dezbateri şi expuneri de idei, s-a născut The Frank Show, singura emisiune de limbă engleză din România care îţi aduce, în 30 de minute, cele mai importante ştiri economice din România şi din lume.

Echipa lui Peter Frank e formată din doi oameni, prezentatoarea Laura Nureldin, care vorbeşte excelent engleza, şi un producător. „Începem pe cât posibil cu cele mai bune business story-uri din România, apoi mergem către cele mai importante ştiri din lumea de afaceri internaţională, fără a ne axa doar pe economie, însă informăm oamenii asupra tuturor companiilor mari, pentru că asta reflectă cel mai bine şi ce se întâmplă în România. Emisiunea, difuzata la miezul nopţii, include şi interviuri cu personalităţi din diverse domenii, în care abordăm fie ştirile zilei, fie un subiect de interes pentru telespectatori”.

Peter spune că nu vede diferenţe între jurnaliştii din România şi cei din SUA. „Dacă e vreo diferenţă, aici reporterii de afaceri - cel puţin cei pe care i-am întâlnit eu - sunt mai inteligenţi decât cei din SUA.”

El îşi aminteşte cum s-a schimbat lumea jurnalismului de afaceri în urma apariţiei Internetului. „Aveam aparatură şi în urmă cu 10 ani, însă ca să găseşti ceva pe Internet trebuia să efectuezi o mulţime de căutări.’ Aşadar, nu ne puteam baza doar pe asta, ci pe o grămadă de telefoane fixe şi faxuri. Avem probleme cu oamenii care nu făceau teren suficient, ci se mulţumeau să dea telefoane.” Peter îşi aminteşte de primele calculatoare ale biroului din Dallas. „Laptopul meu de acum 25 de ani avea un ecran minuscul, de numai opt linii de text, era o maşinărie imensă de 20 de kilograme şi trebuia să introduci telefonul în manşoane etanşe de cauciuc ca să efectuezi o transmisie”.

Peter crede că un jurnalist adevărat nu are ce căuta în redacţie. „Acum avem telefoane celulare şi e-mail şi Internet, iar toate acestea care mi se pare că au preluat deja mult prea mult din munca de redacţie. Acum 20 de ani, îmi amintesc că le spuneam reporterilor să plece din redacţie, să caute să întâlnească sursele. Şi acum situaţia nu pare să se fi schimbat mult.”

În acelaşi timp, Peter susţine că aici, faţă de SUA, există foarte multe subiecte de business neglijate. „Cred că există foarte multe subiecte în România – nu ar trebui făcute numai profiluri de oameni. Balanţa comercială poate fi o poveste – aşa încât să fie absorbită de cititor. Dacă Homer ar fi scris doar o listă de oameni, ani şi bătălii, nimeni n-ar mai fi  fost atent la opera lui”.

În SUA, jurnalismul a început tot cu rescrierea comunicatelor de presă, acum 40-50 de ani. În anii ’70, lumea a început să se axeze din ce în ce mai mult pe partea de afaceri. Au apărut mai multe articole despre finanţe şi oameni de afaceri, despre evenimente , politică şi cum sunt toate acestea interconenctate cu domeniul de business. În anii ’80 şi ’90 au început, timid şi plictisitor, televiziunile de afaceri. Apoi, s-au diversificat pe parcurs în ceea ce vedem astăzi.

Frank crede că articolele privind finanţele personale sunt destul de neglijate în România. „Articolele despre finanţe personale sunt un mod de a diseca ştirile de business - toate rapoartele economice, toate închiderile, deschiderile, extinderile şi rezultatele financiare – şi de a le explica prin exemple despre cum influenţează viaţa oamenilor care stau la un ghişeu bancar sau iau un taxi, sau merg la magazin. Finanţele personale sunt  un mod foarte dificil de jurnalism, mult mai dificil decât cred unii, dacă vrem să reflecte ceva interesant. Este însă un subiect  pe care  jurnaliştii ar trebui să – l abordeze mai des şi să o facă mai bine.”

Americanii sunt căliţi cu recesiuni

„Cea mai mare diferenţă dintre România şi SUA în recesiune este că americanii spun, de fiecare dată  ‚Oh! That again!’ (Oh! Din nou, asta!) şi trec mai departe. Nu ne este mai uşor. Cel puţin cinci milioane de oameni au rămas fără locuri de muncă. Nu este mai uşor să găseşti un job, sau să deschizi din nou fabrica. Doar că atitudinea este cea de continuitate, de familiaritate, care nu şochează, nu sperie.”

Chiar dacă recesiunea curentă este mult mai adâncă, este doar o altă recesiune pentru americani. „Oamenii de aici nu au avut acces la soluţii de ieşire din criză până acum. Ei nu ştiu pe cine să cheme să îi ajute. Aici se întâmplă totul pentru prima dată, şi de aceea există o ezitare în a lua măsuri, în a admite şi a face anumite lucruri, pentru că nu ştii de fapt ce e de făcut”.

Peter susţine că există o mulţime de reacţii care nu sunt de ajutor nimănui, însă peste nouă-zece ani, când o nouă criză va veni, lumea va şti ce e de făcut mult mai bine. „În rest, nu există vreo diferenţă între SUA şi România, în privinţa siguranţei economice”.

Cu toate acestea, maşina de tipărit bani a SUA a scos din criză deja multe firme şi corporaţii şi, prin urmare, şi oameni.  „Sistemul financiar a suferit un atac de cord. Iar tipărirea banilor, a acelor trilioane şi trilioane de dolari, a fost o transfuzie care a ajutat inima să pompeze din nou. Acea inimă este sistemul financiar, iar sângele reprezintă lichiditatea în interiorul marilor bănci internaţionale, care, ne place sau nu, trebuie să finanţeze guvernele şi companiile.”

Băncile pot, acum, să se întoarcă la afacerile de zi cu zi. Pot restarta creditarea. Chiar dacă e mai greu de luat un împrumut aici decât în SUA. „Noi suntem obişnuiţi cu asta. Explozia dot.com-urilor a făcut ca o grămadă de oameni să piardă o mulţime de bani, dar băncile şi sistemul financiar nu erau legate de companiile IT sau din domeniul biotehnologiei care s-au prăbuşit atunci, decât prin prisma unor împrumuturi. Băncile au continuat să împrumute restul economiei.”

Criza proprietăţilor comerciale imobiliare din anii ’90 a afectat mult mai mult băncile. „A luat aşa de mult din profitul lor, că le-a dus în faliment. Însă când băncile dau faliment, depozitele sunt asigurate, iar activele sunt înghiţite de o altă instituţie de credit care nu este aşa de expusă. Sistemul de restructurează.”

Băncile rezistă, în mod istoric, mai ales când organismele de reglementare îşi fac treaba şi au grijă ca expunerile pe anumite segmente să nu fie depăşite. „Nu a fost cazul şi acum, când o clasă de active a rămas nesupravegheată.”

România, cu şase luni în urma statelor bogate

SUA însă, îşi revin. Cât îi va lua României să se refacă? „Bazându-mă pe ce am văzut aici la debutul crizei, cred că în România lucrurile au loc cu o întârziere de şase luni faţă de restul lumii, poate chiar mai puţin.”

Peter crede că economiile emergente îşi vor reveni mai repede, pentru că „odată ce pacientul începe să-şi mişte un membru şi celelalte încep să se mişte”.

„Odată cu sfârşitul crizei, vor apărea şi oportunităţi de afaceri, însă românilor”, e de părere Peter, „le va lua mai mult timp să investească sau să facă tranzacţii, de pildă, imobiliare. Lumea crede că dacă a plătit o anumită sumă pe un imobil, chiar atât valorează, şi le va lua timp până să înţeleagă că trebuie să vândă la un preţ mult mai mic”.

Refacerea economiei poate fi chiar mai rapidă decât spun analiştii. Unele active vor rămâne, însă, devalorizate. „Cred că am trecut deja peste un grafic al refacerii economiei în V. O văd mai degrabă în formă de U. Nu cred că există, însă, o definiţie clară pentru a ne da seama de forma graficului. Care este perioada-limită pentru a ne da seama că este un V? Nu ştim, dar părerea mea este ca am trecut peste V, spre U.  W este cu adevărat de temut. SUA au trecut prin asta odată cu criza proprietăţilor imobiliare comerciale.”

În prezent, toată lumea este cu ochii pe rezultatele financiare. Rezervele bancare alocate pierderilor cauzate de împrumuturi neperformante se pot mări la infinit, aşa cum s-a întâmplat în  timpul crizei proprietăţilor comerciale din SUA, de acum 20 de ani. „Băncile şi-au făcut provizioane imense atunci, estimând că în trimestrul al doilea vor fi cele mai afectate. Apoi, a venit trimestrul al treilea cu cifre mai bune, iar apoi în trimestrul al patrulea când au aflat că lucrurile nu se îndreptaseră, au fost nevoite să se re-provizioneze cu sume imense. Şi de fiecare dată când băncile raportau tot mai mult pierderi, şi re-provizionări, investitorii deveneau din ce în ce mai nervoşi. Dacă provizionezi odată, e acceptat, însă a doua oară pierzi încrederea investitorilor, care pleacă, pe termen lung, şi asta duce la un W.”

Din acest motiv, băncile trebuie să fie foarte atente la nivelul rezervelor şi provizioanelor. „Trimestrul trei arată bine, însă aş aştepta să văd rezultatele celui de-al patrulea trimestru. În plus, trimestrul patru este important pentru că firmele încep să-şi cureţe bilanţul. Şi pentru asta, cred că rezultatele din ianuarie vor fi mult mai importante.”

Peter Frank nu are un model economic preferat. Ar ezita să aleagă vreunul. „Hegel, dacă simplificăm, a încercat să sistematizeze existenţa. Însă nu există un sistem perfect, şi nici o teorie economică cu model perfect.  După cum ştiţi, pe timpul lui Paul Volker am urmărit cu toţii masele monetare- M1, M2, M3. Era un sistem bun atunci? Poate, a părut să meargă un timp, însă am renunţat la el. Înseamnă asta că am venit cu ceva mai bun? Nu ştiu, pare să meargă. Nu m-am aplecat foarte mult asupra teoriilor. Nu cred că se poate aplica o metodă singulară oricărei situaţii”

Primul ministru: axat pe rezultate

Peter Frank spune că politica din România nu este cu nimic diferită faţă de restul lumii.

„Amplitudinea e un pic mai mare. Însă problema e că noi, în SUA, nu suntem obişnuiţi, structural, cu căderea guvernului. În Anglia există un tipar pentru modalităţile de a face faţă unei căderi a partidului de la putere- au loc alegeri anticipate. Cred că Italia e un exemplu mai bun pentru România, pe termen lung. Însă Italia funcţionează, şi va continua să funcţioneze...Ceea ce ne sperie, şi pe mine şi pe alţii cu care am vorbit, ar fi incapacitatea guvernului României de a trasa un buget coerent, şi de a lucra cu FMI şi UE pentru obţinerea liniilor de finanţare de supravieţuire – am văzut asta în alte ţări, unde FMI s-a retras, şi ţara a intrat în incapacitate de plăţi. Abia atunci vorbim de criză.”

Peter este, însă, optimist. El nu crede într-un guvern de politicieni sau de tehnocraţi, ci în eficienţă. „Nu îi plac firmele care angajează consultanţi şi le spun care sunt rezultatele pe care trebuie să le raporteze – ce nevoie ar mai fi de un astfel de consultant?!.Sfatul meu pentru oricare va fi viitorul prim-ministru ar fi să intre într-o cameră izolată fonic, să-şi închidă telefonul, să ia pe lângă el toţi oamenii în care are încredere şi să vadă ce e de făcut, apoi doar să facă acel lucru (n.e-engl. ’just go do it’)”, spune Peter.

„Dacă tehnocraţii au voie să dea verdictul corect, atunci numirea lor e justă. Însă, dacă tehnocraţilor le este dictat rezultatul, tot aşa cum unui consultant numit de o firmă i-ar fi dictat raportul la care trebuie să ajungă, şi, dacă nu se renunţă la politic, nu se va ajunge la rezultatul care ajută cu adevărat, ci la rezultatul pe care unii îl doresc. Şi acela nu este întotdeauna răspunsul corect.”

articol scris de Bogdan TUDORACHE -