Oricat de greu ne vine sa credem, cele mai multe dintre obiceiurile si comportamentele, bune si rele,de pe scena politica de astazi nu sunt, in realitate, decat simple copii la indigo ale practicilor de acum 70 sau 80 de ani. Recompensarea clientelei politice cu numiri in posturi bine remunerate la regii si instituții de stat nu este o practica inventata de guvernele post-comuniste, asa cum atacarea puterii pe acest subiect nu este o strategie descoperita de opoziție dupa 1990. Inainte de a prelua puterea, in 1928, PNT dusese o campanie virulenta tocmai pe tema faptului ca guvernul liberal condus de Vintila Bratianu isi plasa protejații in funcții banoase. Odata ajuns la guvernare, insa, partidul condus de Iuliu Maniu nu a ezitat nici o clipa sa faca tocmai ceea ce ii acuzase pe alții ca fac. In condițiile crizei economice care lovise grav in nivelul de trai, publicația Oglinda relata ca directorul general din acea perioada al Calilor Ferate avea un salariu de 51.000 de lei pe luna, la care se adaugau sume castigate ca membru in Comitetul director al regiei, membru in Comitetul Financiar, sumele acordate pentru cheltuielile de reprezentare, chiria acoperita complet de stat. In total, 3 milioane de lei pe luna, afirma Ordinea, care, spre comparatie, preciza ca, in aceeasi perioada, un inginer bun de la CFR castiga cel mult 10.000 de lei pe luna.

Reactii prompte
Trebuie sa recunoastem ca in materie de reactii prompte la criticile presei, politicienii romani interbelici erau mult mai radicali decat cei de astazi: guvernul Gheorghe Mironescu a ordonat, pur si simplu, politiei sa confiste intregul tiraj al “Ordinii” din 3 ianuarie. Lucru care s-a repetat apoi in 6, 8, 9, 10 si 12 ianuarie. In ce priveste eficienta politica, insa, reactiile puterii de atunci nu dadeau rezultate mai bune decat astazi: dupa numai trei luni de la scandalul “Ordinea” cabinetul taranist a fost nevoit sa se recunoasca infrant si sa lase locul guvernului de uniune nationala condus de Nicolae Iorga, instalat in aprilie 1931. Un guvern pe care Iorga, cu patriotismul sau incontestabil, il considera sincer drept unica solutie intr-o tara distrusa de criza economica, dar care, dupa opiniile istoricilor, a fost, in realitate, prima tentativa a lui Carol al II -lea de a se debarasa de partidele politice. Din fericire pentru rolul sau in istorie, Nicolae Iorga si-a dat seama ca un guvern, chiar daca este bine intentionat si este initiat si sustinut de seful statului in persoana, nu poate exista fara sprijinul partidelor politice, si a demisionat dupa un an si o luna. Ambitia politica a cedat in fata luciditatii personalitatii de exceptie, care in scrisoarea de demisie recunostea ca a cedat “in fata greutatilor bugetare pe care nu vad cum le-ar putea rezolva deplin si imediat un guvern care nu se reazema pe un puternic partid”. Putine personalitati de exceptie din Romania politica interbelica au fost, insa, atit de puternice incat sa accepte ca luciditatea sa le controleze ambitia pentru a-si pastra imaginea intacta. Nici maresalul Alexandru Averescu nu a reusit asta! Devenit politician, eroul care a condus armata catre victoriile de la Marasesti, Marasti si Oituz s-a angajat intr-un razboi ale carei reguli nu le cunostea si in care nu a putut sa castige decat cateva batalii sporadice: cele trei mandate guvernamentale pe care le-a detinut partidul averescian, intre 1918 si 1927, nu au insumat, in total, decat doi ani si zece luni! Pariulpolitic nu a fost un succes nici pentru generalii Constantin Coanda si Arthur Vaitoianu, care nu au stat, fiecare in parte, decat cateva luni in fruntea guvernului.

Democratia perfecta
Trei guverne Averescu, trei guverne Ion IC Bratianu, trei guverne Alexandru Vaida Voievod pot fi considerate, totusi, cazuri fericite de continuitate intr-o perioada in care exceptionalismul romanesc nu s-a dezmintit: in 23 de ani la carm ...