UE: Intre asteptari si realitate

Salutata cu scepticism (uneori tendentios) de unii, sau cu optimism (adesea exagerat) de altii, aderarea Romaniei la Uniunea Europeana a dat dreptate si unora si celorlalti. Atat din punctul de vedere al efectelor economice cat si din cel al efectelor sociale, cel putin pana acum, paharul integrarii europene pare sa fie la fel de plin pe jumatate pe cat este de gol. Depinde de cum il privesti.

Tratatele care fundamenteaza Uniunea nu au incluse in ele vreo referire la dreptul cetatenilor comunitari de a-si cauta fericirea („the pursuit of happiness“- dupa cum suna formularea din Constitutia americana), dar este limpede ca pentru foarte multi romani aderarea a insemnat, inainte de toate, dreptul de a putea sa caute, liberi, in toata Europa, fericirea nascuta din bunastare.

Aderarea a deschis larg poarta petru emigratia economica. Bugetul a avut de profitat, pentru ca sumele trimise in tara de milioanele de „capsunari” au compensat, chiar daca numai partial, dezechilibrul balantei comerciale, deci a fost bine pentru economie. Aceeasi emigratie masiva a produs, insa, criza dramatica de forta de munca ce se manifesta acum pe piata locala, fapt ce limiteaza investitiile si a golit de populatie activa tocmai regiunile care aveau mai multa nevoie sa se dezvolte, deci a fost rau pentru economie.

Dupa ce vestul si centrul tarii s-au dezvoltat suficient ca unele localitati sa ajunga sa aiba somaj zero, iar salariile sa nu mai fie un avantaj competitiv, oamenii de afaceri straini afi rma ca sunt din ce in ce mai tentati de Moldova, zona tarii cea mai depopulata in urma emigratiei. Situatia in sine nu ar trebui sa fie o tragedie, in fond si Italia, Spania si Portugalia s-au confruntat, la vremea lor cu aceasi criza, dar incet-incet multi din cei plecati s-au intors acasa. Pentru Romania, insa, cel putin pana acum, emigratia nu pare sa fie un fenomen reversibil. Exemplul cel mai bun sunt romanii din Spania, care, desi isi pierd masiv locurile de munca din cauza crizei din real estate- ul iberic, nu prea dau semne ca doresc sa revina in tara. Asa incat, ceea ce parea la inceput sa fie o situatie „win-win“: romanii isi gasesc in Europa bunastarea pe care deocamdata nu o pot gasi acasa, iar de o parte din aceasta bunastare profita si Romania, tinde sa se transforme intr-o situatie „lose-lose“: nici emigrantii nu mai gasesc bunastarea (sau, cel putin, nu la nivelul sperat de ei), nici in tara nu mai intra bani (sau nu in sumele de dinainte de criza).

In alta ordine de idei, este incontestabil ca aderarea a adus cu ea ”certificatele de incredere“ de care aveau nevoie investitorii straini. Romania devenita stat comunitar este privita cu ochi mult mai buni de companiile straine, care au garantia stabilitatii economice, politice si legislative. Acestea (alaturi, bineinteles, de pozitia geografica) sunt argumentele pentru care Voestalpine, de exemplu, se declara dispusa sa cheltuiasca 5 miliarde de euro in mega-combinatul siderurgic planifi cat a fi construit la Constanta.

Reversul medaliei este ca Romania devenita stat comunitar trebuie sa respecte reguli de care s-ar lipsi bucuroasa pentru ca descurajeaza investitiile. Daca pana la urma planurile Voestalpine nu se vor concretiza la Constanta, ci in Ucraina, sau Turcia, aceasta va fi din cauza limitarilor drastice ale emisiilor de CO2 impuse in UE si de la care Romania nu are nici o sansa sa obtina vreo derogare. Spre deosebire de China, India si chiar spre deosebire de Statele Unite, care nu sunt obligate sa respecte astfel de limitari, libertatea de miscare a Romaniei in directia dezvoltarii este, deci, cu mult redusa. Desi ar avea mare nevoie, romanii pur si simplu nu au dreptul sa fie pragmatici asa cum sunt chinezii, indienii, sau americanii, pentru care dezvoltarea economica este pe primul plan, iar protectia mediului este acceptabila numai in masura in care nu afecteaza aceasta prioritate absoluta! Este, din pacate, pretul pe care Romania trebuie sa il plateasca pentru ca a intrat in clubul bogatilor hotarati sa cheltuiasca pentru protectia mediului fara sa fie, la randul ei, suficient de bogata ca sa aiba bani de cheltuit.

In consecinta, pentru a se ramane membru in club, Romania nu are de ales: trebuie sa-si seteze strategiile si prioritatile de politica economica dupa alte reguli decat cele impuse de nivelul sau real de dezvoltare! Iar acest lucru a aparut cat se poate de clar in cazul privatizarilor.

Bunul simt elementar spune ca pentru o tara cu economie inca fragila este o greseala de neiertat sa vanda uzine din domenii cheie, vitale, chiar strategice, ale economiei fara a cere garantii ca viitorul proprietar va mentine un minimum de nivel productie, ca sa nu mai vorbim de un numar minim de locuri de munca.
Or tocmai acele garantii au fost interzise categoric de Bruxelles in cazurile Automobile Craiova s

i Antibiotice Iasi. Oricat suna de stupid, Comisia Europeana, promotoare declarata a liberalismului, considera ca statul se comporta ca un „proprietar responsabil“, nu atunci cand solicita un minimum de garantii ci dimpotriva, atunci cand este interesat numai de pret si nu-i pasa de ce va face ulterior cumparatorul cu uzina cumparata!

Asa stand lucrurile, nu poti sa nu te gandesti ca a fost mai bine atunci cand guvernul Tariceanu a privatizat Automobile Craiova punand conditii, chiar daca asta inseamna ca s-a certat, dupa aceea, cu Bruxelles-ul. In cazul Antibotice Iasi, insa, o asemenea manevra nu a mai fost posibila, deci renuntarea la privatizare a fost singura solutie rezonabila. Ar fi fost de-a dreptul stupid ca „proprietarul responsabil“, conform criteriillor europene, sa accepte sa dea pe mana unor speculanti imobiliari unicul producator national de antibiotice care, pe deasupra, mai este si profitabil. Ceea ce nu s-a intamplat la Iasi se va intampla foarte probabil la Ghimbav, pentru ca ”proprietarul responsabil“ AVAS a avut grija ca pretul de achizitie sa aiba o pondere de 95% in decizia de privatizare a fabricii IAR, in vreme ce angajamentele privind dezvoltarea in continuare a productiei nu au decat o pondere de 5%.

Din pacate, aceleasi reguli sunt, de-acum incolo, obligatorii la orice privatizare, inclusiv cand este vorba de institutele de cercetare. Avand in vedere importanta strategica a acestor institute, nu par deloc excesive eforturile sindicatelor din cercetare-proiectare (ca si dorinta guvernului) de a obtine un miminum de garantii ca vor fi pastrate atat locurile de munca cat si obiectul activitatii. In fond, de aceste institute- asa cum sunt ele, putine, subfinantate si sub-dotate- depinde atingerea obiectivelor de competititivitate fixate prin strategia de la Lisabona. Pentru o tara care a cumulat o mare intarziere fata de celelalte state comunitare mai ales in domeniul cercetarii si dezvoltarii, privatizarea fara conditii a institutelor de cercetare pare o decizie de-a dreptul sinucigasa, dar reglementarile europene nu se discuta, nu-i asa?

Nici in ce priveste agricultura nu apare, inca, limpede daca aderarea a fost buna sau rea.
Miliardele de euro care au venit prin programul SAPARD, si care vor veni din fondurile structurale, sunt o mana cereasca pentru taranii rebotezati fermieri care au nevoie ca de aer de bani multi pentru creșterea productiei si a competitivitatii. Acelorasi tarani-fermieri romani insa, Europa le interzice sa cultive tocmai soiurile cele mai productive si mai rezistente la seceta si daunatori, adica OMG-urile! Sa fim sinceri: marii cerealieri ai lumii nu poseda vre-o reteta secreta a succesului; pur si simplu ei sunt cei care folosesc masiv OMG-urile. Romania ar putea re-deveni, la randul ei, un mare cerealier, daca i s-ar permite sa aplice solutiile verificate in alte parti.
Nici pentru producatorii de lapte situatia nu este mai simpla. Fondurile europene sunt cele care vor aduce salvarea micilor producatori finantand industrializarea productiei si colectarii, la nivelul de calitate cerut de criteriile comunitare. Dar pana sa vina banii, de la Bruxelles au venit deja criteriile de calitate, care sunt aliniate la conditiile existente in fermele din Occident. In virtutea acestora, mare parte din laptele romanesc este foarte aproape de a fi interzis la comercializare.

Cum experienta a dovedit ca accesarea fondurilor structurale este mult prea lenta si mult prea complicata pentru majoritatea celor care au cea mai mare nevoie de ele (indiferent de domeniu!), este foarte probabil ca, pentru producatorii de lapte, salvarea europeana va veni atunci cand nu vor mai ramane multi de salvat.

„Ceea ce parea la inceput sa fie o situație „winwin“: romanii isi gasesc in Europa bunastarea pe care deocamdata nu o pot gasi acasa iar de o parte din aceasta bunastare profi ta si Romania,- tinde sa se transforme intr-o situație „lose-lose“: nici emigranții nu mai gasesc bunastarea (sau, cel puțin, nu la nivelul sperat de ei), si nici in tara nu mai intra bani (sau nu in sumele de dinainte de criza).“

„Pentru o tara care a cumulat o mare intarziere fata de celelalte state comunitare mai ales in domeniul cercetarii si dezvoltarii, privatizarea fara conditii a institutelor de cercetare pare o decizie de-a dreptul sinucigasa, dar reglementarile europene nu se discuta, nu-i asa?“

“Sa fim sinceri: marii cerealieri ai lumii nu poseda vreo reteta secreta a succesului; pur si simplu ei sunt cei care folosesc masiv OMG-urile. Romania ar putea re-deveni, la randul ei, un mare cerealier, daca i s-ar permite sa aplice solutiile verificate in alte parti!“

articol scris de Rasvan ROCEANU -