G20-SO WHAT?

Poate cea mai importantă decizie luată de şefii de stat şi se guvern prezenţi la Londra pe 2 aprilie, a fost ca în luna septembrie, deci peste mai puţin de 6 luni, toţi să se întâlnească din nou, la New York, pentru a vedea ce rezultate au avut asupra economiei reale măsurile adoptate! Este un semn că nimeni nu-şi face iluzia că bolnavul va fi repus pe picioare cu o singura doză de şoc, fie ea şi decisă la cel mai înalt nivel, iar tratamentul trebuie urmărit pe termen lung.

În primul rând, liderii celor mai puternice ţări au decis să elimine paradisurile fiscale şi asta e bine ca principiu. În lipsa ispitei, mulţi se vor gândi de două ori înainte de a mai încerca să fure din casierie, pentru că nu vor mai avea unde să-şi ascundă banii. Pe de altă parte, insistând cu atâta frenezie pe culpabilizarea paradisurilor fiscale, Gordon Brown & Co au putut lăsa impresia că din cauză că există Elveţia, sau Luxemburg, s-a declanşat criza sub-prime din America, or asta este fals!

Poate fi spectaculos să arăţi cu degetul înspre secretul bancar din Liechtenstein, sau să acuzi lipsa de cooperare a autorităţilor din Costa Rica, sau din Malaiezia, dar este exagerat să faci opinia publică să creadă că din aceste motive a intrat Islanda în faliment, a avut AIG nevoie de ajutorul statului, sau constructorii auto americani s-au încapăţânat să fabrice maşini nevandabile. Plus că, aruncându-şi privirea inchizitorială pe malurile lacului Geneva şi pe alte maluri, primul ministru al graţioasei sale maiestăţi a omis să se uite ceva mai aproape, de exemplu spre insulele Jersey şi Guernesey, ca şi spre Insula Man, care sunt paradisuri fiscale cu mare succes la publicul "avizat".

În al doilea rând, şefii de stat şi de guvern au mai hotărât să suplimenteze fondurile FMI până la 1000 de miliarde de dolari, pentru ca instituţia internaţională să poată ajuta consistent un număr mult mai mare de ţări decât până acum. Socialistul Dominique Strauss-Kahn ajuns şeful uneia din cele mai emblematice instituţii a capitalismului global are toate motivele, deci, să se considere marele beneficiar al summit-ului.

Ce nu a lămurit directorul FMI este dacă odată cu suma au fost schimbate şi strategiile economico-financiare pe care le Fondul le impune ţărilor pe care le împrumută, strategii a căror inadecvare la realităţile naţionale a fost atât de bine demonstrată de Joseph Stiglitz şi nu numai de el. Deşi, dacă este să ne luăm după flexibilitatea remarcabilă arătată de Fond în negocierile pentru creditul acordat României, parcă există semne de schimbare, în sensul bun. 

SFÂRŞITUL PRIVILEGIILOR?

O altă iniţiativă, foarte mediatizată mai ales de liderii europeni, este aceea ca să fie elaborate un set de reguli pentru plata salariilor şi bonusurilor pentru directorii de mari corporaţii. Teoretic, ar fi un pas important spre mult-invocata moralizare a capitalismului. Mai rămâne de văzut cum se va face efectiv acest lucru. Pentru companiile care au nevoie de ajutor de la bugetul de stat e simplu: guvernele nu vor deschide portofelul decât după ce consiliile de administraţie vor accepta reducerile de salarii. Dar cum rămâne cu companiile private?

Ar fi cel puţin ciudat ca o companie să renunţe sa ofere, acum, directorilor bonusuri şi alte stimulente consistente doar pe baza supoziţiei că s-ar putea ca, în viitor, să aibă nevoie de subvenţii guvernamentale! Apoi, o asemenea "politică de cadre" ar intra în conflict cu însăşi competiţia care există şi pe piaţa muncii, dramatică tocmai prin sumele care se vehiculează pentru recrutarea unui PDG.

De acord, unii dintre cei recrutaţi s-ar putea dovedi că n-au fost buni. Dar, realist vorbind, este imposibil ca o asemenea presupunere să devină baza de pornire în procesul de recrutare! Ce ar putea, oare, să-i spună recrutorul celui pe care vrea să-l angajeze: "Te vreau, fiindcă am aflat că eşti bun, dar nu-ţi dau salariu mare pentru că s-ar putea să nu fii bun" ? sau "Oricât vei îmbogăţi tu compania, eu tot n‑o să-ţi dau salariu mare, pentru că nu e moral”?.

În plus, refuzând aprioric salarii şi bonusuri mari, companiile la care şi statul este acţionar îşi vor refuza, de fapt, şansa de a-i recruta pe cei mai buni! Statului nu-i pasă, el este prin definiţie cel mai prost administrator, dar ceilalţi acţionari ce vină au? Intr-un sistem care se bazează pe principiul că valoarea este, şi trebuie să fie, rasplătită, ideea că cineva ar putea obţine valoare fără a oferi o răsplată pe măsură cam sună a comunism!?!

articol scris de Rasvan Roceanu -