Pledoarie marxista vs feudalism economic

„Criza de nervi”, sentimentul emo-financiar, prapastios-depresiv, cauzat de lipsa banilor, e amplificat de tonul descurajant, denigrant, rusinos si nesigur al statelor bogate ale lumii in gestul „filantropic” de a salva, cu multe miliarde, doar anumite companii si institutii. Neuniform, talmesul ideologiilor de stat globale salveaza diferentiat proprii cetateni de la falimentul personal. Dar, in timp ce unele state chiar salveaza cetateni, Romania nu si-a pus nicio clipa aceasta problema: aici, nu cetatenii conteaza.

Rasismul economic are in spate motivatii sociale puternice: menirea salvarii unei banci sau firme mari este pastrarea locurilor de munca, si va fi intotdeauna acompaniata de un mic text care sa contina cuvintele re-lansare, salvare, arareori subventionare, etatizare, nationalizare, care bat clar spre discriminare.

Or, rasismul economic, prin mana sa nevazuta, protectionismul, creeaza monstri mondiali, de care spatiul fost-comunist, inclusiv Romania, abia scapase dupa 1989. Fata de racila protectionista a vestului, Romania mai dispune, inca, de multe alte mosteniri comuniste: un protectionism local ar dezechilibra economia pe termen mediu.

Daca o firma nu are comenzi, este firesc ca ea sa moara, iar daca statul o salveaza, automat, e obligat sa salveze si restul firmelor, si populatia ajunsa in incapacitate de plata, fara discriminare.  In fond, o companie sau institutie de credit apartine unor patroni si grupuri de interese, adica unor intreprinzatori anume, iar dezechilibrele create prin salvarea unei entitati in defavoarea alteia, nu cu mult, dar ceva mai sanatoasa, nu pot duce la nimic sanatos.

In Romania anului trecut nici nu se punea problema ajutorarii bancilor de catre stat. Dupa ce banca nationala a facut primul pas, acordand un imprumut ieftin de peste 200 de milioane de euro unei banci locale, mirosul de sange proaspat a atras rapid pradatorii, unii propunandune chiar sa ne imprumutam extern ca sa putem da tuturor bancilor din tara cateva miliarde de euro, la nevoie. Ce se uita – cu exceptia a patru banci cu capital local sau de stat, restul pana la aproape 40 apartin unor grupuri externe, au exportat profituri frumoase, ani buni, si au majorat birul creditarii fara scrupule, in special pentru cetatean, oricand le-a dictat miss-matchul de dobanda. Daca bancile straine au disfunctii, li se datoreaza: cum si-au asumat profituri imense, sa-si asume si pierderea.

Nevroza financiara creeaza frustrari legitime: Franta unge (a se citi „salveaza”) cu miliarde de euro, doi producatori de autoturisme – de ce nu si pe cei de biciclete sau baghete? – si Romania, mim fidel al vecinului de peste Nisa, are acum motiv sa infunde anumiti producatori locali cu ceva miliarde.

In schimb, disfunctiile grave ale economiei, ameliorate temporar de investitiile straine si uitate in ultimii ani, isi reafirma prezenta, in lipsa oricaror urme de reforma. Romania e profund dependenta de strainatate, somajul va cunoaste anul acesta cote inimaginabile, daca bancile nu sunt presate sa dea drumul lichiditatilor, si orice entitate externa abia asteapta sa ne imprumute, mai ales dupa ce agentiile ne-au scazut ratingul (chiar singura agentie care ne-a pastrat in investment grade ne recomanda sa ne imprumutam extern daca vrem sa mentina acest calificativ).

Romania este un stat al diferentelor sociale majore care refuza in mod xenofob un impozit gradual al averii si creste in mod discriminatoriu din nou toate impozitele. In plus, daca statul pasteraza numarul functionarilor si al regiilor autonome, precum si salariile de acolo, in conditiile in care firmele private sunt in impas, singurul care sufera este contribuabilul simplu, firma si individ, din industria privata. Acesta chiar a produs bani si pentru buget, si pentru banci, si pentru profitul exportat al firmelor sau consumul bazat pe importuri din Uniune. Contribuabilul, rasa tolerata, sclav mut, muls de toti „partenerii” de mai sus, in mod surprinzator, a supravietuit ani de zile unui adevarat holocaust economic ascuns sub sintagma generatiei de sacrificiu. Iar daca jucatorii externi nu pot fi condamnati, scopul lor fiind profitul, statul trebuie sa-si asume, singur, prin cele doua guverne care se succed din patru in patru ani la putere, meritul de a pastra in viata o camorra functionareasca si de regii catre care se scurg inutil procente bune din PIB.

In timp ce occidentul este in panica ferventa vis-a-vis de salariile si bonusurile bancherilor, romanii ar trebui sa fie marcati si sa protesteze public fata de veniturile imense, inflationiste, ale functionarilor si ai administratorilor regiilor si institutiilor autonome ale statului. Apoi, schimbarea de garda naste confuzie, proaspetii directori, ministri si secretari de stat vazanduse nevoiti sa descalceasca itele unui domeniu pe care nu il stapanesc. Pana la dumirirea lor finala, trec ani de zile, si cand sa faca reforma sunt din nou schimbati de noua garda cu aceleasi salarii indecente: ineficienta rasplatita din greu.

Bursele cad, contribuabilii raman fara case, firmele intra in incapacitate de plata, iar statul, prin exponentii sai platiti bine, fie criza, fie nu, ramane singurul jucator care castiga perpetuu.

Pasul doi - biciul pe contribuabil si „salvarea” unora din firme: a feudelor mari.

articol scris de Bogdan TUDORACHE -