Laissez Faire Economics

In general capitalismul este insotit de sistemul politic democratic si vice versa. America, Europa de Vest, Japonia si mai recent Europa de Est sunt doar cateva dintre exemple (China si Singapore fiind exceptia).

Se pare ca pentru a avea o economie de piata funcitonala este nevoie ca drepturile proprietatii sa fie respectate (un drept la baza oricarei democratii), si interventionismul statului in economie si tranzactiile de zi cu zi ssa fie minime.

Foarte apropiat de acest model laissez faire de eocnomie este statul american. Ideea la baza modelului este ca statul nu trebuie sa intervina in economie si sa lase fortele cererrii si ofertei sa decida pretul in orice tranzactie din diferitele piete. Primul economist, Adam Smith, numea fortele pietei invisible hand, adica o mana invizibila (cererea si oferta) care decide valoarea exacta a fiecarui produs. Teoria se bazeaza pe ideea ca statul in general nu are cunostintele necesare pentru a se implica in economia de piata pe care le au actorii din economie si politica sa interventionista ar crea pierderi in economie in loc de castiguri.

La polul opus se afla sistemul de planificare centrala (comunist) unde statul este un visible hand care aloca bunurile in economie. In acest sistem, conform unor matrici de productie (cu foarte multe variabile) bunurile sunt alocate de la o uzina la alta, facilitand astfel interactia intre agentii economici. 

Aici proprietatea privata este aproape inexistenta si redistributia resurselor este facuta (teoretic) in mod egal catre toti actorii economici.
Ideea libertaniana (laissez faire) este ca statul trebuie sa ofere serviciile minime in economie pentru a asigura drepturi de baza ale individului, ce conduc la funcitonalitatea economiei de piata (proprietate, siguranta etc) si nimic mai mult. Asta inseamna ca este in regula ca statul sa isi impoziteze cetatenii pentru finantarea serviciilor publice dar nu si in cazul redistributiei bunurilor sau a interventiei in diferitele piete economice.

De exemplu este important ca statul sa finanteze serviciul de pompieri. Motivele sunt multiple. Pentru aproape 200 de ani pana in 1865 serviciul de pompieri in Anglia era unul privat oferit de comapniile de asigurari. Asadar daca nu aveai o polita de asigurare (si acest lucru era marcat pe casa ta), serviciul de pompieri nu se prezenta sa stinga focul.

Daca erau insa case in jur care erau asigurate, serviciul de pompieri astepta pentru ca focul sa se intinda si apoi intervenea pentru casele asigurate. Sistemule era evident ineficient cum efectul unei case in flacari are externalitati ineficiente pentru casele din jur (focul se extinde catre celelalte case), asa ca este economic eficient sa stingi focul de la inceput. Necesitatea interventiei statului in economie devine iminenta.

Acelasi exemplu poate fi aplicat si in cazul altor bunuri publice unde prezenta fortelor in piata nu le va satisface. Politia trebuie sa asigure siguranta individului si a proprietatii, sau sistemul juridic sa asigure respectarea legilor care protejeaza economia de piata. In aceste cazuri este putin loc pentru dezbatere, si impozitarea cetatenilor unei natiuni pentru finantarea acestor servicii publice este evidenta pentru toata lumea.

Cand trebuie insa statul sa se opreasca? In anumite tari interventia statului este mult mai mare decat in a suporta econmia de piata si a evita externalitatile negative. In Korea, statul s-a implicat in mod activ in a promova idustria prin subventii enorme si politici interventioniste in ajutorul colosilor din industria grea. In China statul continua sa se implice in mod activ in industrie si reglementeaza economia din scurt. Chiar si in tarile democratice, precum Franta sau Germania, statul impoziteaza peste 50% din venituri pentru a redistribui resursele econmice.

Taxarea excesiva pentru scopuri de redistributie creaza insa ineficiente majore in piata. Evident, pentru a fluidiza piata muncii, interventii precum un minim ajutor de somaj sunt necesare. Un angajat nu va putea sa reintre in forta de munca daca nu are posibilitatea materiala sa petreaca timp pentru a isi cauta o noua slujba.

Problema este insa in tari precum Germania sau Franta unde acest safety net este atat de mare incat creaza o indemnizatie pentru ca potentialul angajat sa nu mai aibe un interes sa se angajeze (in momentul in care salariul pe care il obtine pe piata de munca nu este dupa taxe cu mult mai mare decat ajutorul de somaj).

Acesta este un exemplu tipic de esec interventionist al statului. In primul rand, prin impozitele inalte pentru a finanta acest ajutor, statul alieneaza entreprenorii si actorii economici care platesc taxele sporite - care pot sa isi mute entrepriza catre alt stat in UE (Nokia, Volkswagen sau Renault sunt doar cateva exemple). In al doilea rand, aceasta realocare prea mare, descurajeaza angajatul din a intra in forta de munca si creaza o lipsa de anajati necalificati in acea economie, care acum prefera ajutorul generos de somaj.

Cum poate statul prevenii politici interventioniste ineficiente? In primul rand, inainte de a promova o lege, Ministerul de Finante trebuie sa analizeze impactul macro al politicii economice asupra diferitilor actori economici sau piete.

Daca o subventie sporeste cresterea economica intr-o anumita piata, ce efecte are aceasta asupra altor piete? De exemplu, o subventie prea mare pentru producatorii de carne dintr-o zona defavorizata economic, poate falimenta producatorii competitivi din alta regiune. Analiza nu trebuie sa se limiteze doar la affordability (daca exista resurse de finantare la buget), ci statul trebuie sa priveasca efectul in toate pietele. Numai asa politica interventionista va avea success.

articol scris de Alexandru MANAILA -