Lectia NABUCCO

Pe 5 februarie anul acesta preşedintţii rus, Dimitri Medvedev, şi bulgar, Ghiorghi Părvanov au semnat, la Kremlin, acordul privind construirea gazoductului South Stream.

Pe 1 martie, cancelarul Angela Merkel a declarat, ferm, că nu este de acord ca Uniunea Europeană sa dea fonduri pentru gazoductul Nabucco.

Pe 10 martie premierul rus Vladimir Putin a anunţat, după o întrevedere cu omologul său maghiar, Ferenc Gyurcsany, că Gazprom a semnat un acord cu Banca Ungară de Dezvoltare pentru finanţarea unei părţi din proiectul South Stream.

Pe 11 martie, într-un interviu acordat Euractiv, Sebastian Sass, reprezentantul acţionarilor europeni din proiectul North Stream, a declarat că lucrările de construcţie la acest gazoduct ar putea începe chiar din 2010 şi a adăugat că, spre deosebire de Nabucco, North Stream nu are nevoie de finanţare din partea UE, pentru că asemenea finanţări sunt destinare exclusiv proiectelor care au probleme.

Fiecare dintre aceste patru ştiri, în sine, reprezintă un semnal de alarmă pentru foarte întarziatul proiect Nabucco, în care România îşi pune de mulţi ani toate speranţele. Dar puse împreună, aşa cum este normal, cele patru ştiri reprezintă ceva mult mai grav: ele anunţă foarte posibilul apropiat deces al Nabucco.

Un proiect pe care, din câte se vede, doar România mai acceptă să mizeze sută la sută. Toate celelalte ţări comunitare implicate (Ungaria, Bulgaria, Germania şi Austria) au abandonat anti-rusismul păgubos şi s-au orientat de mult către soluţii alternative, iar această orientare începe să fie profitabilă. Pentru ele.

Încă o dată se dovedeşte că România nu a depăşit psihologia candidatului la aderarea la UE. Este normal ca o ţară candidată, aflată în politica de "captatio benevolentiae", să afişeze o solidaritate europeană fără fisură, să aplaude entuziasmată proiectele lansate de Bruxelles şi să se angajeze cu trup şi suflet să le sprijine până la capăt şi fără condiţii. Odată intrată în UE, însă, aceeaşi ţară trebuie să se trezească la realitate, să realizeze faptul că Europa este (probabil!) unită-n cuget şi-n simţiri, dar sigur nu este unită şi în interese, iar când este vorba de interese, securitatea aprovizionării cu energie are prioritate absolută.

Din păcate problema nu este doar una de politică; ezitările europenilor (ca să folosim un eufemism) în a se alinia în spatele Bruxelles-ului pentru realizarea Nabucco au justificări tehnice foarte serioase. 

Angela Merkel declara că problema potenţialului gazoduct nu este cea a banilor, pentru că există suficienţi investitor privaţi, problema este cea a surselor de aprovizionare. Merkel nu a spus mai mult, dar a spus Vladimir Putin, care a atras atenţia că Nabucco nu va fi viabil dacă nu va fi alimentat şi cu gazul din Iran, nu doar cu cel din Asia Centrală. 

Or Iranul se află sub embargoul SUA şi UE, iar cum atitudinea politică a Occidentului în ce priveşte regimul de la Teheran este foarte puţin probabil să se schimbe radical în viitorul imediat, sigur că nu vor fi prea mulţi cei dispuşi să finanţeze un gazoduct despre care se ştie din start că nu poate să lucreze la parametrii nominali, de 31 de miliarde de metri cubi pe an.

Sub presiunea salvării aparenţelor, liderii politici comunitari s-ar putea să ajungă, totuşi, la o declaraţie comună de sprijinire a proiectului Nabucco, dar asta nu înseamnă că ENI, sau OMV, sau MOL, sau Bulgargas, vor ieşi din South Stream.

In final, lecţia pe care România ar trebui să aibă curajul să o înveţe din toată această poveste este cea foarte bine rezumată de către Ferenc Gyurcsany: "Ungaria nu este interesată să aibă o conductă de petrol, sau o conductă de gaze. Ungaria este interesată să aibă cât mai multe conducte posibil"! 

Din naivitate (politică?) România mizează totul pe o singură conductă, (ambalată, e drept, în drapel european) şi de aceea, riscă să piardă totul.

articol scris de Rasvan ROCEANU -