DIPLOMAŢIA CA VOCAŢIE

IUNIE 19, 2009, 13:03 EEST

Fost ministru de externe, ambasador, membru al delegaţiei României la 14 sesiuni ale Adunării Generale ONU, fost consilier personal al preşedintelui României, autor, sau co-autor a peste 500 de studii, culegeri, comunicări ştiinţifice şi articole de politologie în publicaţii româneşti şi străine, Sergiu Celac este unul din cei mai respectaţi specialişti de politică externă. In plus, în ultima perioadă este implicat în elaborarea noii Strategii de Dezvoltare Durabilă a ţării. Despre acesta şi despre alte subiecte domnul Celac ne-a vorbit în interviul acordat revistei The Investor

Timp de 40 de ani aţi fost diplomat cu activitate care poate fi caracterizată drept cel puţin vastă. Apoi aţi decis să renunţaţi la diplomaţie ca să deveniţi analist politic şi consultant în domeniul mediului înconjurător. De ce ? Există un \"preaplin de diplomaţie\" ?

Nu am părăsit tărâmul diplomatic pentru a căuta \"pajişti mai verzi\" în alte meserii. De fapt am continuat preocupările pe care le-am avut şi care s-au cristalizat de-a lungul anilor. Cei 4 ani şi jumătate la conducerea Centrului Internaţional de Studii asupra Mării Negre de la Atena au fost tot o misiune diplomatică, dar combinată cu preocupări de ordin ştiinţific, analitic, în domeniul relaţiilor internaţionale. Aşa încât niciodată nu am \"fugit\" de meseria de bază şi de \"amorul dintâi\". Cred că există viaţă reală după pensie. Pe măsură ce se apropia inexorabil vârsta pensonării am avut momente de panică pentru că mi-era groază de statutul de pensionar, de plimbat căţelul, de jucat şah în Cişmigiu... Refuz şi acum să accept condiţia de, să spunem, senectute activă. Eu nu mă consider analist politic, în sensul acceptat acum al notiunii. Nici nu sunt prea activ in mass media, pe scena a ceea ce se numeşte analiză politică în România. Eu cred că analiza nu presupune neapărat opoziţie. Asta este apanajul presei, al opoziţiei parlamentare. Experienţa diplomatică crează o tentaţie aproape irezistibilă de a fi constructiv şi optimist. Prin urmare, îmi lipseşte instinctul demolator, dar, în acelaşi timp, nu îmi lipseşte sprititul critic şi nici dorinţa de a corecta lucruri care, după părerea mea, nu merg aşa de bine cum ar trebui.

Sunteţi unul din acei specialişti care au spus lucrurilor pe nume fără a provoca, totuşi, valuri de discuţii polemice. Este un merit evident al diplomatului, dar se naşte şi întrebarea : oare nu cumva lipsa polemicilor este urmare a faptului că, pur şi simplu, cei care ar trebui să reactioneze la acele mesaje sunt indiferenţi la ele ?

Chiar astăzi, 30 ianuarie, am avut o discuţie foarte interesantă la Academie în legătură cu schiţa de sumar a unei cărţi care se va chema, probabil, \"Reprofesionalizarea României II\". În toamna anului trecut, Institutul de Proiecte pentru Inovare şi Dezvoltare a scos un prim volum intitulat \"Reprofesionalizarea României\", care a fost un fel de prezentare istorică a modului de formare şi valorificare a elitelor din România. În acest al doilea volum vom veni cu o viziune mai coerentă asupra rolului, locului şi funcţiunilor elitelor în dezvoltarea României de azi şi mai ales asupra legăturii necesare care trebuie să existe pentru mobilizarea socială în vederea realizării unor scopuri precise între factorii de decizie politică şi factorii de gândire raţională, folosind instrumentele specifice pe care numai ştiinţa (definită sintetic drept \"proces de căutare a adevărului\") le poate da. Volumul va cuprinde contribuţii esenţiale din partea unor personalităţi eminente cum ar fi academicienii Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, Mircea Maliţa, sau Cristian Ioan Hera, preşedintele Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice. Aş spune că tocmai în aceste condiţii de criză, a cărei profunzime şi durata nu au putut fi anticipate de nimeni, au devenit mai stringente ca oricând o alianţa a competenţelor şi îndemnul ca politicul să plece urechea la cei care, prin profesie, sunt căutători de adevăr. Nu-mi fac foarte mari iluzii, dar aceasta nu-mi interzice să am speranţe!

Rămânem pe această problemă, a recepţionării mesajelor lansate de specialişti. Nu credeţi că, dacă aţi fi devenit membru al unui partid politic şi, eventual, deputat, oferte pe care le-aţi refuzat, aţi fi avut mai multe mijloace la dispoziţie pentru a schimba lucrurile, în sensul bun ?

Nu am avut prea des regrete în această privinţă.. Pot să vă spun că unul dintre primele decrete emise de noua putere după evenimentele din decembrie 1989, Decretul, dacă nu mă înşel, cu numărul 8, statua scoaterea armatei, justiţiei, poliţiei şi diplomaţiei de sub incidenţa politicului. Întrucât am fost direct implicat în iniţierea acelui document, în mod deloc surprinzător, eu chiar l-am luat în serios! Neintrarea în politică nu a fost un \"moft\" generat de o atitudine de \"ţâfnă\", de frondă faţă de genul de disciplina pe care îl implică apartenenţa la un partid. A fost mai degraba o concluzie firească a faptului că am intrat, ca profesionist, sub incidenta aplicarii acestui Decret. Am fost nevoit să accept logica propriilor mele decizii!

Cred că pentru orice intelectual de talia dumneavoastră a fost mai mult decat incitant să se implice în elaborarea Strategiei de dezvoltare durabilă a României. Dar nu pot să nu întreb : de ce o nouă Strategie ? Nu există reţinerea de a lucra inutil când ne amintim că vechea Strategie, din anii 90, nu a dus la nici un rezultat?

S-au schimbat condiţiile! În primul rând pentru că noua Strategie pentru Dezvoltare Durabilă a României nu este doar un exerciţiu de curiozitate intelectuală, sau de gândire prospectivă. Trebuie să avem o asemenea Strategie pentru că suntem membri ai UE. Există o strategie de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene. Eram obligati ca, pe logica acelei strategii, să ne facem propria noastră strategie naţională, să ne încadrăm în disciplina clubului al cărui membru suntem. Acestă strategie, bună sau rea - şi eu zic că nu este prea rea! - nu are \"şansa\" să moară pentru că în funcţie de ea vom fi judecaţi la Bruxelles. În al doilea rând, această strategie îşi păstrează valabilitatea tocmai prin faptul că bate mai departe. Ea nu se opreşte nici măcar la orizontul 2013 al actualului exerciţiu bugetar al UE, ci proiectează ţinte precise, dar şi modalităţi de acţiune, la orizontul anilor 2020 şi 2030. Nu în ultimul rând aş menţiona faptul că ciclul de valorificare a resurselor umane prin reforme în domeniul educaţiei şi formării profesionale este cam de 15-20 de ani. Sigur că unele rezultate trebuie să apară şi pe parcurs, dar roadele reale se văd abia la urmă. Reformele lui Spiru Haret şi-au relevat consecintele în \"boom\"-ul cultural, spiritual, economic şi ideatic al României din anii \'20-\'30 ai secolului XX.

Cu câteva luni înainte de 1 ianuarie 2007 afirmaţi că Romania, ca membru cu drepturi depline în UE \"va avea posibilitatea oficială să pună pe masă propriile sale probleme şi preocupari, să le argumenteze temeinic şi să folosească competent instrumentele persuasiunii constructive\". Cel puţin în ce priveste focalizarea atenţiei UE către Marea Neagră persuasiunea nu a fost prea constructivă. Sau a fost ?

Aşa cum spuneam, am lucrat pe tema cooperarii regionale la Marea Neagră timp de mai mulţi ani, ca profesionist. După această experienţă, concluzia mea, încă preliminară, dar care sper să se materializeze într-un studiu mai extins, este că din punct de vedere al interesului românesc focalizarea doar pe zona Mării Negre are o perspectivă limitată. România are caracteristica singulară de a fi, în acelaşi timp, ţară producătoare, importatoare şi de tranzit în domeniul energiei. Aproape că nu există, în această zonă, altă ţară care să aibă înţelegerea, pornită din propria sa experienţă, a punctelor de vedere, adesea divergente, ale acestor trei categorii de state. De aceea eu nu cred că Marea Neagră, singură, este destul de \"sexy\" din punctul de vedere al politicii globale încât să poată fi tratată în izolare. Mai degrabă trebuie văzută ca o punte de legatură între două puncte importante, adică între zona bogată în hidrocarburi din bazinul Mării Caspice - Azerbaijan, Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Iran şi Irak - şi marele consumator de energie dar şi exportator de bunuri şi servicii care este Uniunea Europeană. Cine vinde petrol sau gaze are bani; cine are bani, cumpără ce-i trebuie. Interesul este reciproc între doua mari pieţe solvabile. Petro-dolarii trebuie cheltuiţi pe ceva, nu numai pe noi investiţii în petrol. Pentru Europa, cred, este timpul să ajungă la înţelegerea şi asimilarea organică a ideii că trebuie să-şi articuleze ceea ce se numeşte în limba engleză \"overriding european interest\", interesul european fundamental, în materie de siguranţă energetica.

Vorbind tot despre Marea Neagră, aţi fost unul din cei care au susţinut că Rusia trebuie implicată în ecuaţia regională. Sunteţi în contradicţie cu cei care văd Rusia ca o ameninţare în această regiune...

Rusia este nu doar o prezenţă geografică, este şi o prezenţă geopolitică şi geo-energetică în regiune care, în nici o situaţie, nu poate fi ignorată. Ceea ce este oarecum tulburător, din punctul de vedere al diplomatului reflexiv, este faptul că în ultimii ani Rusia vorbeşte despre noi reguli ale jocului, dar partenerii europeni, inclusiv România, nu sunt curioşi să afle care ar fi aceste noi reguli! Normal este să vezi despre ce este vorba, iar apoi să negociezi. În momentul de faţă energia este în afara preocupărilor Organizaţiei Mondiale pentru Comerţ. Încercarea de reglementare prin Carta Europeană a Energiei şi mai ales prin protoculul adiţional referitor la tranzit este respinsă de marii exportatori europeni de energie, respectiv Rusia şi Norvegia. Noi ne complacem într-un club de consumatori, care îşi formulează propriile reguli şi nu reuşim să cădem de acord asupra unui set de reguli cu ceilalţi care contează în ecuaţie. Eu cred că o regândire a cadrului legal şi instituţional al geopoliticii energiei este un obiectiv de urgenţă la începutul secolului XXI.

Revenind la persuasiunea constructivă, în sensul cel mai propriu al cuvântului, când avem şanse să înceapă construcţia gazoductului Nabucco?

Nu este vorba doar de Nabucco. Constat că acţiunea de politică externă a României - nu m-aş limita numai la diplomaţie - a \"îngheţat\" din punct de vedere conceptual la perioada în care eram aspiranţi la calitatea de mebru în NATO şi UE. România nu şi-a \"digerat\" încă condiţia de a fi membru cu drepturi şi îndatoriri legale şi cu posibilităţi de acţiune nemăsurat lărgite prin apartenenţa la aceste două cluburi. Noi ne comportăm tot ca nişte candidaţi! Sunt la curent cu sugestiile şi rugăminţile repetate care ne-au venit atât din partea autorităţilor de la Bruxelles cât şi din partea colegilor americani de a veni cu propuneri, în calitate de cunoscători ai zonei, iar noi n-am reuşit să \"naştem\", din muntele de idei de care dispuneam, nici măcar un şoricel practic. În ce priveşte Nabucco, ar trebui, înainte de toate, să fim noi convinşi. După episodul ruso-ucrainean referitor la gazele naturale am devenit mult mai optimist în privinţa materializării proiectului, pentru că nici o pledoarie din lume nu este mai convingătoare decât blocajul care s-a produs la începutul acestui an. Dar acest proiect are două probleme. Prima este: \"de unde vine gazul, cu ce se umple conducta?\" Există ceva resurse din Azerbaidjan, suficiente pentru pornirea proiectului, dar nu pentru alimentarea conductei pe termen lung. Zăcăminte uriaşe au fost omologate recent în Turkmenistan. Iranul este, probabil, al doilea deţinător de resurse de gaze naturale, după Rusia, iar Irakul deţine rezerve de gaze enorme. Proiectul este, deci, viabil. A doua condiţie este finanţarea, care nu va fi o problemă în masura în care poate fi demonstrată viabilitatea proiectului. Dar cine luptă, efectiv, pentru acest proiect? Am constatat că o seamă de şefi de stat, de guverne, miniştri din Europa, inclusiv comisarul european pentru politica externă, au vizitat Asia Centrală, dar nu am văzut un activism comparabil din partea celor mai înalte foruri politice şi diplomatice româneşti! Campionul proiectului Nabucco este acum primul-ministru maghiar Gyurczany, în vreme ce noi avem o susţinere vocală, dar ne-sprijinită pe demonstrarea practică a faptului că este vorba de un interes naţional major.

Trecând de la nivelul european la cel global: credeţi că mai sunt viabile acele creatii politico-economice, sau economico-politice, internaţionale care sunt instituţiile de la Bretton Woods ?

Am avut, cu câţiva ani în urmă, o ciocnire de idei pe această temă cu Zbigniew Brzezinski, fostul consilier de securitate naţională al preşedintelui Carter. Când i-am spus că instituţiile şi eşafodajul de drept care reglementează actualmente relaţiile la nivel global sunt rezultatul celui de-al doilea război mondial, care a avut învingători şi învinşi, iar între timp s-a consumat un al treilea război mondial - războiul rece - care a avut şi el învingători şi învinşi, iar structurile juridice şi instituţionale au rămas aceleaşi într-o lume care s-a schimbat radical, el mi-a dat un răspuns sibilinic. A spus că din punct de vedere intelectual este foarte atrăgător să începem să ne gândim la o nouă structură conceptuală, dar din punctul de vedere al politicii practice este un coşmar! Cred că există o reţinere funciară din partea marilor jucători internaţionali de a zgălţâi o barcă şi aşa bătută de toate vânturile. Ceea ce mă surprinde, însă, este absenţa curiozităţii din partea lumii academice de a gândi speculativ dacă lumea nu ar putea funcţiona în alt cadru. Criza financiară, pe cale de a deveni criză economică, trebuie văzută, în lumina filozofiei chineze, ca un pericol, dar şi ca o binecuvântare, pentru că ne obligă să repunem în discuţie anumite \"vaci sacre\" conceptuale cu care ne-am obişnuit în asemenea măsură încât nu ne mai putem închipui o lume care funcţionează în alt cadru şi cu alte reguli.

Aţi fost unul din cei care, în 1990, au dorit să lanseze Institutul Cultural Român. Acum acesta a devenit o realitate. Ce sentiment v-a lăsat acestă încercare care, la vremea respectivă, nu a fost încununată de succes?

În cursul anului 1990, mi-am dat seama că una din victimele principale ale schimbărilor politice şi economice va fi sectorul descris cu expresia generică de Cultură. Aşa că am încercat să găsesc o soluţie, dincolo de cadrul instituţional existent. Am luat in considerare învaţămintele Fundaţiilor Regale Carol, combinate cu experienţa acelor instituţii naţionale din Europa, respectiv Institutul Goethe, Institutul Francez, British Council, care funcţionează cu succes prin inţelegerea necesităţii unei departajări între finanţarea instituţiilor culturale, care ţin de Ministerul Culturii, şi finanţarea de proiecte culturale, care reprezintă cu totul altceva. Spre deosebire de succes, eşecul este întodeauna un prilej de reflecţie. Continui să cred că nu s-a găsit încă formula optimă pentru desprinderea de ideea de dirijare a culturii (chiar luminată!) şi îmbrăţişarea ideii de sprijinire a culturii într-un cadru democratic, dar având criterii estetice şi morale ferme. Este o situaţie dilematică pentru care răspunsurile mai trebuie să fie căutate.

Se \"construieşte\" un diplomat, sau \"te naşti\" cu vocaţia de diplomat?

Eu cred ca este o meserie care se învaţă, ca oricare alta şi - ca în orice meserie - există meseriaşi mai talentaţi sau mai puţin talentaţi. Oricum, repet ceea ce am spus cu ani în urmă şi anume că un tinichigiu de geniu este mai respectabil decât un diplomat mediocru. Nu este suficient să fii în meserie, trebuie să fii şi bun în ea, iar dacă nici meseria nu ţi-o ştii, atunci ce cauti acolo? Harold Nicholson, probabil principalul teoretician al ştiinţei şi artei diplomatice, spunea că în mod normal trecerea de la învăţăcel, sau funcţionar diplomatic, la diplomat, în adevăratul sens al cuvântului, durează minimum 12 ani. Nu ştiu cât adevăr este în asta, am cunoscut tineri diplomaţi foarte talentaţi, am cunoscut şi diplomaţi mai bătrâni, sau persoane intrate întâmplător în diplomaţie, care uluiau prin infantilismul judecăţii şi acţiunii. Până la urmă omul sfinţeşte locul, se produce o selecţie naturală în care alte criterii, cum ar fi meritul de a fi lipit afişe electorale în timpul campaniei, nu prea au ce căuta!