articol de Bogdan TUDORACHE, MAI 05, 2011, 14:57 EEST

Motto: „Văzând palatele dărâmate şi cu buruieni crescute pe dânsele, oftă şi, cu lacrămi în ochi, cătă să-şi aducă aminte cât erau odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele...” Petre Ispirescu – „Tinereţe fără Bâtrâneţe şi Viaţă fără de Moarte”

Într-o ţară geografic periferică şi nefericit izolată prin atitudinea social-explicabilă de lăcomie a grupurilor de interese care o conduc din 1947, primăvara pare să aducă cu sine liniştea de dinaintea revenirii.

Influxurile de capital către România s-au reluat şi suntem în cărţi pentru o nouă creştere, mioritic pre-electorală. Ea ar fi mult mai rapidă dacă s-ar încuraja consumul (direct şi indirect prin investiţii stimulate corect), o veritabilă autostradă a economiei româneşti în perioada anterioară de boom. Cel puţin aşa cred optimiştii, în timp ce banca centrală se opune acestei idei, dezavuând-o ca nerealistă şi dăunătoare. Într-o ţară în care toată lumea ştie doar să vândă, cu o naţiune de vanzători şi gestionari de magazin (sales manageri), cum altfel creşti bunăstarea cetăţenilor şi firmelor pe care, până la urmă, îi reprezinţi?

Revirimentul economiei are loc în ritm de melc, întrucât nimeni din cei născuţi pe plan local nu şi-ar asuma responsabilitatea investiţiei vreunui cent în propria ţară, probabil estimându-i valoarea prin echivalare cu incapacităţile proprii. Palatele zac în ţărână, lasă să le reclădească altul!

Salvarea trebuie să vină de peste graniţă, de altundeva, de la „fraerii” dispuşi să creadă în gogoriţa privind creşterile pieţelor emergente în şase luni cât alţii în şase ani, ca Făt-Frumos.

Iar dacă investitorii vin, banii vor fi mai scumpi, de această dată riscul de ţară fiind foarte mare, iar efectele vor fi resimţite târziu. În acelaşi timp beneficiile în cazul unui nou posibil partaj (scenariu de recădere) vor fi drastic reduse. Nimeni nu vine să arunce banii în groapă, şi acum, mai mult ca oricând, investitorii străini şi-au luat măsuri de precauţie suplimentare de prevenire a riscului.

Marii investitori spun că statisticile ne sunt favorabile: ritmul producţiei industriale s-a revigorat, comenzile externe cresc, iar optimiştii văd chiar un avans al produţiei în cifră dublă în raport cu perioada anterioară (peste 10% în T1 2011/T1 anterior). Însă atât timp cât statisticile sunt puse sub semnul îndoielii de fraţii mai mari din împărăţiile bogate, România rămâne o Vale a Plângerii în care timpul curge îndărăt.

Revenirea va avea loc treptat. Abia când indicele sărăciei al lui Arthur Okun (sau al mizeriei sociale), care însumează inflaţia plus şomajul ar ajunge sub 10 procente, ar fi palpabilă o refacere la nivelul economiei reale. Diavolul se ascunde, însă, în statistică, în condiţiile în care cifrele sunt – şi au fost mereu, prietenii ştiu de ce - contestate. Să ne amintim că preţurile imobiliare nu au fost niciodată incluse în statistici, iar un proiect al BNR de a culege date de la notariate privind tranzacţiile imobiliare se află încă în curs de implementare (nu se ştie însă şi în ce măsură va fi inclus acest indice în inflaţie). Şomajul real este departe de a fi cel raportat, întrucât mulţi din cei concediaţi lucrau la negru sau pur şi simplu nu au avut cum să se înregistreze ca şomeri. De ce am crede în indicele producţiei industriale?

Europa şi-a atins limitele şi pare pregătită de divorţ: avem muncitori în străinătate, însă ţări precum Olanda spun că România şi Bulgaria nu sunt europene şi, prin urmare, din iulie 2011 orice român trebuie să se întoarcă înapoi în Valea Plângerii.

Aici domneşte încă neîncrederea, salariul mediu de 300 de euro, atitudinea „pro-activă” în favoarea statului degeaba, munca gratis pentru că, nu-i aşa, firma angajatoare trece prin criză: „Da’ gratis, e bine?!?”, şi nesiguranţa zilei de mâine, inclusiv prin perspectiva poverii sociale şi a serviciilor de pensii şi sănătate insalubre şi ischemice.

Aici nu avem autostrăzi pentru a grăbi circulaţia banului în circuitul economic, dar avem scut antirachetă. Nu încurajăm nici munca, nici consumul. Am ajuns cu toţii să visăm la munca prin străinătate şi până şi Bulgaria ne fură din venituri, prin taxe: din pricina unui guvern cu idei suspect de verzi (ecologia are culoarea dolarului, „the greenback”), românii înmatriculează azi autovehiculele prin Bulgaria şi firmele prin Cipru, iar viaţa proprie – şi-o închiriază prin Occident. Din păcate, unii vor trebui să se întoarcă.

„- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”, îi spune Moartea lui Făt-Frumos, întors în Valea Plângerii. O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase, de se facuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână...”