Efectul incompetenţei: o ţară încremenită

Motto: „Bughi Mambo Rag- Care au fost cele douăsprezece munci ale lui Hercule? Cine a compus Cruce albă de mesteacăn? Unde-i înmormântat Alexandru cel Mare? Gulie pe franţuzeste se spune navet. Ferească Dumnezeu, se spune poireau. Îmi pare rău, poireau e praz. Fii serios, domnule, cum să fie praz. A fost ataşat militar la Londra. D’aia ştia englezeşte. La Răcăciuni, acolo s-a semnat. Mi se pare că se spune Messing. Să ştii că ai dreptate. A, mărar e uşor, e fenouil. Ba nu, e aneth...” Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii

Într-un regat al incompetenţei mascate de tomuri groase de limbaj celofibric, turnurile au fost vândute la preţ de nimic, caii- masacraţi, pionii- trimişi la muncă în străinătate, iar nebunii fac legea. După un simulacru de alegeri democratice, urmează o perioadă catastrofal gândită şi minuţios dezbătută care pare să aibă ca rezultat, spun cârcotaşii, un nou rapt al banului public.

Economia reală priveşte, de pe butuci, cum i se bagă mâna în buzunar prieteneşte, pe motiv „că nu mai sunt bani la buget”. Problema economiei reale este dublă: firma nu mai are bani, şi nu mai are ce să i se ia, pe de o parte, iar pe de alta, cu un astfel de tratament fiscal încurajator şi stimulant, firma nu mai distribuie în jurul ei nimic, nimănui. Nu mai vrea nimic, după principiul „toţi sunt nişte ţepari”, serviciile sunt proaste şi scumpe, mult prea scumpe, nu merită! Dacă statul n-ar face cu banii contracte clientelare, s-ar vedea şi prima sută de km de autostradă în acest an. Din păcate, banii scurşi către stat sfârşesc în mâini ciudate.

Consecinţele: România a încremenit în loc. Criza financiară s-a mulat perfect pe accesul de isterie naţional când vine vorba de căderea drobului de sare de pe sobă, o mentalitate tipică de ţară a lumii a treia, vizibilă mai ales în traficul rutier. Dar şi în Parlament. Mai deunăzi, chiar de Paşte, alţi doi parlamentari- de prin Bacău, probabil văzând că numai la putere se poate face ceva cu banul public, şi-au pupat dulce Crinul - ca Iuda pe Iisus, şi s-au năpustit, zic gurile rele, spre ciolanul pedelist. În alte ţări mai vestice, când „nu te mai poţi exprima politic”, îţi dai demisia. Nu treci la alt partid, aflat, întâmplător, la guvernare. Când vine vorba de media, în special TV, nu mai dăm exemple din alte ţări, însă, pentru că şi acolo sunt probleme mari- ne lasă să credem propaganda diversionistă din jurul unor moguli. Uite, Papa ce-a făcut, uite, şi laburiştii, şi apoi sport şi meteo. 

Problema ţărilor bogate este că nu sunt alte ştiri. Am urmărit cu atenţie canalele media româneşti: problema lor e că nu vor să difuzeze ştiri. Aici nimeni nu vrea să supere pe nimeni, cu mici excepţii cu aromă de tonomat. Somalia, pură.

În toate mediile, de stat sau private, se vorbeşte mult, mult prea mult. Totul capătă accente de Bughi Mambo Rag, clăbuc verbal de nestăvilit, delir fără rezultat, lanţ fără roată de distribuţie (de mult prea multe ori) foarte bine uns şi finanţat. Rolul e să abată atenţia, diversionist, de la subiectele reale. Problemele economiei sunt de mult prea multe ori dezbătute de non-analişti ajunşi analişti peste noapte. „Culmea”, părerea lor fie coincide cu a puterii, fie cu a unui mic grup de interese.

Media, decimată de propria-i lăcomie şi cu un mic ajutor din partea unui pariu pierdut, şi-a tocit glasul, dar şi credibilitatea. În plus, media habar nu are de stimulentele oferite de alte ţări: de la TVA redus sau nul şi alte facilităţi fiscale, la pachete de sprijin. Când propui aşa ceva în România (şi chiar am făcut-o) eşti privit ca prostul satului, şi după ce ţoapele termină de râs, cineva binevoitor îţi arată, dojenitor, indexul: „-Eşti naiv, mon cher”. 

Toată lumea e mult prea preocupată de clăbuc, delir verbal, ca să se facă ceva. Mediu privat, sau public, aşijderea. Cum mediul privat face ce vrea cu propriul buget, fără a putea fi tras la răspundere (aşa e normal într-o democraţie), guvernul nu pricepe de ce toată lumea sare spre el. Păi... spre cine, mon cher? Nu eşti tu la cârmă? N-ai vrut tu acolo?

Singura soluţie, într-o astfel de ciorbă insipidă, rămâne, pentru firme, să caute orizonturi fiscale noi. Iar pentru cetăţean, în slujba căruia guvernul este, cu tot aparatul de stat plătit de contribuabil, rămâne o singură cale: să plătească un alt guvern, din altă ţară. Unul care îşi face datoria faţă de el mai bine. After all, un bilet-dus spre occident e mai ieftin decât impozitul anual pe care trebuie să-l dai statului (recte, primăriei) pentru că deţii un amărât de autoturism vechi de 12 ani.

Apoi, dacă firmele nu înţeleg rapid să se dezbare de obiceiul de a face doar ce face şi guvernul, adică o politică de wait and see, atunci România va rămâne înţepenită pentru multă vreme. Iniţiativa privată trebuie să înţeleagă că în satul ăsta nu există câini, şi să acţioneze ca atare: prin grupuri de lobby ale firmelor private. Nici nu-i greu să iei puterea, de acolo de unde nu e. Este nevoie de unitate, în gândire şi la nivel de organizaţii, unitate însă necaracteristică mentalităţii românilor (toţi vrem să fim primii, de la Vodă Cantemir încoace- se vede şi în traficul rutier). În 1864, soluţia crizei a fost găsită peste hotare: regele Carol I. 

Azi, în secolul informaţional, al luminii şi al vitezei, mi-e teamă că tot pe-acolo stă răspunsul. Mi-ar plăcea să văd un grup de lobby puternic al comunităţii private, condus de un expat, care să zdruncine un pic tiparul învechit al guvernării. În absenţa şpăgii şi a unui sistem clientelar fie şi pentru o scurtă perioadă, România ar ieşi rapid din recesiune.

articol scris de Bogdan TUDORACHE -