„Nu mă tem de moarte. Mă tem de însingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile şi victoriile acestei ţări, mă simt ca un par în mijlocul furtunii. Singura nădejde este că, om cum sunt, Dumnezeu mă iubeşte şi aşa…” Petre Ţuţea

Plictisiţi de moarte, românii au decis să închidă televizorul. Spuma, clăbucul verbal al nonşalanţilor ignoranţi de pe micile ecrane, executori fideli ai unor ordine interne, a enervat puternic „boborul”, şi a determinat exact efectul advers: după 20 de ani, „boborul” pare să se trezească, tot mai mulţi s-au prins cum e cu vedetele astea plăsmuite peste noapte, asta, dacă au avut un dram de conştiinţă proprie. Autocanibalizarea prin mesaje negativiste, prin arătarea cu degetul excesivă şi ridicarea în slăvi a nu-ştiu-cui în aşa-zisa campanie, bălăcăreala noroioasă pentru prezidenţiale, au revelat adevărata faţă a lumii...de acolo, de la ei, de pe micile ecrane. Politicieni, comentatori, editori şi moguli deopotrivă şi-au arătat limitele, maximul şi minimul, şi au eşuat lamentabil în exerciţiul de imagine încropită pe picior în favoarea candidatului favorit. Cui îi pasă? Toate aceste lucruri ne afectează pe toţi, viitorul ni-l facem singuri, e adevărat, dar fondul viitorului ei îl pun. Cât de departe sunt dispuşi să meargă, s-a văzut recent. Ce va face noul guvern, ne putem, numai, imagina. Realist şi pragmatic, nu văd vreun lucru bun pe care l-ar reuşi. În următorii cinci ani vom avea poate, încă 100 de km de autostradă. Cam atât. Întrebarea este dacă ei realizează cât de mult mai au de trăit, cel mai probabil în interiorul unei medii româneşti naţionale de 75 de ani, şi ce anume lasă în urma lor. Apare problema timpului. Ce, cum laşi, cui, şi, mai ales, de ce? Unii au dorinţa umană trecută de limite, infatuarea de a-şi pohti să intre pe un cal alb în cartea de istorie a naţiunii române. Ultimele care dispar la om sunt dorinţa de avere, faimă şi putere. Probabil că pentru perioade scurte vor reuşi să intre, ca Gingis Han, şi în cartea de istorie. Însă prin jaf, corupţie şi trafic de influenţă nu rămâi sus în nici o conştiinţă, ci intri direct în „recycle bin”, groapa de gunoi a istoriei. Naţiunea nu vrea decât ca ei să se întoarcă în făgaşul corect şi să se facă vii. Păcatul contra naţiunii nu se mai pedepseşte de mult cu moartea, ci doar cu ştampila, la urne. (Dacă sistemul de vot ar fi unul corect - şi asta e o racilă internaţională, ne-ar propune ceva mai multe opţiuni pe foaie decât azi: studiul de marketing făcut în stradă de orice companie multinaţională conţine minimum 30 de întrebări, fiecare cu câte cinci opţiuni. Am putea vota nu doar nume, ci şi viitorul, principii generale care să stea la baza unor măsuri de guvern.) Hai să transformăm votul într-un hipermarket de opţiuni. Norvegienii se pregătesc să voteze cu codul personal pe internet. Noi putem revoluţiona votul prin adaptarea lui la secolul XXI, şi scoaterea din evul mediu întunecat. O opţiune interesantă: Votaţi a, b, c, sau nici unul de mai sus. Vrem, sau nu vrem să fie preşedinte oricare sau nici unul din lista de mai sus? Vrem, sau nu să fie concediaţi 20% din angajaţii bugetari pe care noi, contribuabilii, îi ţinem, în criză, în spate, într-un job călduţ şi bine-plătit unde se face nimic, şi vrem redirecţionaţi acei bani către spitale? Am vrea sau nu să existe o companie cu management privat care să traseze gratis proiecte pentru banii europeni, croite special (urăsc cuvântul „customizate”) pentru fiecare solicitant în parte? Care ne sunt priortăţile, şi de ce trebuie să alegem între doi oameni pe care nu-i cunoaştem, care nu promit nimic şi care nu-ştiu-ce înţelegeri vor face ulterior între ei înşişi?
Cineva mi-ar răspunde, sarcastic, „fiindcă lumea e rea”, sau „sistemul e nedrept”, apoi, nepăsător, s-ar întoarce la munca de zi cu zi de critică fără soluţii. Poate totul de mai sus e naiv. Hai, însă, să găsim soluţii. Naţiunea română a fost capabilă să ofere genii. Probabil există unii, parte din „bobor”, care au soluţii. Dacă mai sunt în ţară, şi dacă sunt disponibili, e nu dreptul, ci de datoria lor să aibă acces la putere, şi trebuie să facă tot posibilul pentru a-l avea, oricât de îngrădit ar fi în prezent. De asemenea, presa trebuie să resusciteze şi multiplice spiritul născut – şi din păcate, decedat tot printre interese- al „Radio Europa Liberă”. Acum sau mai târziu, gaşca de fantome care bântuie ţara o să dispară. Şi, în loc, hai să nu punem o altă gaşcă de fantome. (De ce fantome? Ei nu sunt prezenţi decât în viaţa şi interesul propriu). Parafrazându-l pe Iustin Capră, hai să lăsăm şi noi ceva în viaţă, în afară de mătreaţă.

articol scris de Bogdan TUDORACHE -