articol de Bogdan TUDORACHE, NOIEMBRIE 09, 2009, 13:11 EET

„Nu mă tem de moarte. Mă tem de însingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile şi victoriile acestei ţări, mă simt ca un par în mijlocul furtunii. Singura nădejde este că, om cum sînt, Dumnezeu mă iubeşte şi aşa…” Petre Ţuţea

Într-un sat fără stăpâni în care bunul simţ nu mai are nici o valoare, câinii fac domnia. Nu m-am temut niciodată de Securitate, nici ca participant la Revoluţie, nici în Piaţa Universităţii. Pe atunci, nu avem idei clare despre cât de grea este o tortură, o întemniţare, o închisoare comunistă şi o Zarcă. Am aflat toate acestea de la foştii deţinuţi politici, şi, din respect pentru multi-culturalismul lor, mentalitatea lor occidentală şi doctismul acestora, am studiat tot ce mi-au dat, cu riscurile de rigoare. Mi-a fost făcut pe dat’ dosar, vorbesc de epoca post 1992, şi când am fost respins dintr-o anumită poziţie pe acest motiv mi-am dat brusc seama de implicaţii. În fond, la 15 ani, nu făcusem decât să studiez istoria, din ambele tabere şi toate perspectivele (probabil atsa mi-a oferit uşurinţa şi comoditatea în a deveni, ulterior, jurnalist).

Am înţeles că securistul de tip vechi şi-a mărturisit singur greşelile, a fost iertat, dar nu uitat. Securistul de tip vechi nu trebuie, azi, blamat, nici pentru ceea ce a făcut (Unchiul meu, un fost ministru al Justiţiei înainte de ‘89, mi-a mărturisit „dacă nu făceam noi asta, o făceau ei împotriva noastră”). Securistul de tip vechi nu trebuie blamat nici pentru că a fost membru de partid, nici pentru relaţiile pe care şi le-a dezvoltat de-a lungul unei „fructuoase” cariere în comerţul exterior. Ce a fost, a fost. Cum nu poţi să-i prinzi pe toţi, hai să punem de acum bazele unui nou sistem. Or, securistul de tip vechi se face vinovat prin însăşi incapacitatea de a înţelege că este nevoie de un nou sistem corect. Şi astfel se naşte un nou monstru, mult mai bine finanţat şi mai ascuns, mult mai periculos, prin lipsa lui de cultură şi prin puterile întreite şi ezoterice, în comparaţie cu perioada comunistă. El este Securistul de tip nou. Infiltrat peste tot, cu legi şi aparatură şi aplicaţii software care îl protejează şi îi facilitează supravegherea de zi şi de noapte, securistul de tip nou încovoiaie coloane, rupe prietenii, desface societatea bucată cu bucată, şi, mai rău, dă calificative incorecte valorilor.

Mi-e cel mai rău frică de securistul de tip nou. Cine acceptă un astfel de contract cu finanţatorul său nu poate avea decât următoarele caracteristici: lipsă de cultură (prostie), lipsa unei coloane vertebrale (lipsă de integritate), invidie (el întotdeauna bârfeşte pe toţi), ură pentru om, arivism. El nu e tipic român, ci mai degrabă internaţional. La noi, însă, numărul lor a rămas excesiv de mare. Din exces de zel, prostul denaturează realitatea, strică relaţii, cocoşează oameni, îi aruncă în stradă, şi, mai ales, îşi asugură un loc cald pentru sine însuşi. Apoi, dacă nu e în stare să şi-l menţină, distruge oameni, echipe, produse şi pieţe, până ajunge la rezultatul dorit. Lansează zvonuri false, marchează teritorii, se comportă ca hiena. Securiştii de tip nou se recunosc între ei, formează o gaşcă, o haită, şi se ajută într-o compasiune tacită. Au mentalitate de lider agresiv, aproape întotdeauna. Mereu vor cere lucruri imposibile sau fără rost, ca manageri, asta demonstrând cât de mult se pricep la ceea ce fac. Dau vina mereu pe alţii. În fine, încearcă, dar nu întotdeauna păstrează, un low profile, că şi pentru aia îţi trebuie un dram de minte în plus. Aşa încât majoritatea îşi afişează luxul, căruia nimeni nu-i înţelege originea.

Securistul de tip nou a distrus societatea de după 1989. El a pătruns în şcoli, spitale, mass-media, bănci, firme, administraţie, marile corporaţii importante. El controlează oameni, fără ca ei să ştie, uneori bugete, alteori mici departamente, şi, de cele mai multe ori, controlează totul tacit şi din umbră. Se tem de adversarii care i-ar putea descoperi, şi nici nu-şi dau seama de ce toarnă şi pe cine toarnă: au ajuns s-o facă din plăcere.

Pentru a descoperi securistul de tip nou, e nevoie de cîteva ore în compania acestuia. Nu are un ton conspirativ, ci abrupt şi monoton, îşi ascunde identitatea în spatele discursului abject, sfertodoct, semicolocvial şi plin de injurii. E întotdeauna un mic şef. Conduce un departament, ceva. Nu poate fi niciodată înlăturat de acolo, spre mirarea tuturor. Dacă „e nevoie” de el în altă parte, îşi „slujeşte ţara” bine: se mută exact în noua funcţie, nimeni nu ştie cum (se dau nişte telefoane, „de sus”) şi prin ce diversiune. Pentru un ochi format, însă, astfel de mişcări nu scapă. Întotdeauna vrea să aibă ultimul cuvânt, fiindcă apartenenţa la gaşcă îi dă impresia de gnoză exhaustivă. E întotdeauna empirist, şi de aceea îşi greşeşte mereu prognozele şi estimările. Vrea să pară că ştie totul, şi din acest motiv întotdeauna se va lansa exclusiv în discuţii savante. Va critica numai pe la spate, şi va adăuga un sâmbure de adevăr, după modelul Caterinei de Medici, pentru a camumfla minciuna. Până aici am descris un arivist. Ceea ce îl face securist sunt notele permantente şi rapoartele de informare. Obişnuinţa lor îl trădează. Se ascunde ca să le scrie şi să le comunice. Dispare ore sau zile, fără ca nimeni să ştie unde. Afişează luxul de prost –gust şi kitsch. În fine, arareori vine într-un departament sau comunitate, îl sau o studiază, şi pleacă. În mod surprinzător, de multe ori rămâne, nejustificat, în funcţie. Conduce numai funcţii-cheie, din industrii-cheie, cară să-i permită înlăturarea oricărui posibil adversar, sau posibil demascator. Şi, din păcate, nu există nici măcar o Radio Europa Liberă sau o Vocea Americii, care să-l demaşte.

Acum, azi, lumea se teme mai mult. Dezbinaţi şi fricoşi, azi, rămânem tot mai singuri.