articol de Bogdan TUDORACHE, IULIE 09, 2009, 12:23 EEST

Cu frâiele strânse şi biciul pe economie, Doamna de Fier a refuzat cu obstinaţie să renunţe la măsurile proprii, chiar dacă şomajul atinsese proporţii uriaşe. Optimismul propriului partid Conservator într-o refacere a economiei pe bazele unor politici mai permisive, în 1980, n-a dezarmat-o: „Această Doamnă nu se răzgândeşte”.

Dacă noul guvern al României, ce se va forma după alegerile prezidenţiale, va lupta cu aceeaşi determinare pentru a atrage investitori – fără de care se pare că ţara nu poate face faţă – creşterea post-criză a României ar putea fi chiar peste orice aşteptări.

Consecinţele cheltuielilor guvernamentale excesive prost-direcţionate în paralel cu lipsa celor private nasc dezbateri aprinse peste tot în lume, nu doar aici.

Norocul surâde, însă, celor curajoşi. După ce SUA a injectat miliarde în Goldman Sachs, banca a reuşit un profit cu 33% mai mare în T2, şi va oferi bonusuri imense angajaţilor. Acest fapt reprezintă, fără îndoială, un pumn în faţă dat contribuabilului american – care nu câştigă nimic de pe urma împrumutului generos oferit băncii. Statul a injectat banii, Goldman i-a achitat, ba chiar şi-a permis să iasă deasupra concurenţei, asumându-şi însă poziţii de piaţă riscante acolo unde nici un alt competitor nu a vrut să meargă.

Iar Goldman va oferi 11,4 miliarde de dolari în bonusuri propriilor angajaţi, în acest an. (Media bonusurilor per angajat este de 770.000 de dolari, însă în mod cert managementul va lua crema.)

Argumentul lui John Maynard Keynes în sprijinul cheltuirii banului public care circulă astfel către întreaga economie nu stă în picioare, nici în România. Multe firme sunt dependente de relaţia cu statul, în contrapartidă, micii investitori, care dau puterea unei economii precum cea a Germaniei, sunt dezavantajaţi prin lipsa unei astfel de relaţii. Astăzi, keynesienii sunt la putere. Mâine, însă, trebuie riscat şi privit în perspectivă.

Arthur Laffer, cel ce a dat numele ecuaţiei curbei veniturilor guvernamentale generate în funcţie de sistemul de impozitare, a demonstrat că o creştere a birurilor nu generază neapărat un avans al încasărilor la buget. Mai mult, inflaţia e un fenomen monetar, spune Laffer, şi se traduce prin mult prea mulţi bani care urmăresc prea puţine bunuri. Or, Fed a dat bice tiparniţei, în piaţă sunt mulţi bani, inflaţia pândeşte SUA, iar cererea de bani nu ţine pasul cu tiparniţa. Keynesienii consideră că nu trebuie să ne îngrijoreze inflaţia, dată fiind presiunea pe preţuri de acum, ci mai degrabă şomajul. Dacă, însă taxezi oamenii care muncesc, şi îi plăteşti pe cei care nu muncesc...nu trebuie să te suprindă că mulţi nu muncesc.

În România, sistemul se bazează pe plăţi făcute de stat în contracte cu dedicaţie şi în segmentul inutil şi ineficient al funcţionarilor publici. De la începutul crizei, mulţi angajaţi au migrat către sistemul de stat, în special din segmentele cele mai aprig afectate ale economiei reale. Un gardian public, în criză, câştigă cât un profesor, sau cât un jurnalist. Un funcţionar al Ministerului de Finanţe, poate câştiga, chiar, dublu, chiar dacă a terminat nu demult facultatea. Cât timp poate face faţă statul cheltuielilor excesive?

„Daţi-mi voie să vă ofer o alternativă, la ceea ce aş fi făcut eu dacă aş fi fost în guvernul SUA”, spune Laffer. „Ceea ce au făcut ei (Guvernul SUA), a fost să crească cheltuielile în mod dramatic, în transferuri şi cadouri de tot felul, însumând ceva de genul 3-4 trilioane de dolari. Dacă privim către taxele colectate de guvernul SUA pe parcursul unui an întreg, sumele se ridică la 2,4 trilioane de dolari. Vă puteţi imagina ce s-ar întâmpla în SUA, dacă am suspenda toate taxele şi impozitele federale pentru un an întreg?” spune Laffer într-un interviu recent acordat BBC. Fără taxe pe salarii, pe profit, pe venituri, pe câştiguri de capital, economia SUA ar trece prinr-un boom inimaginabil, şi întrucît s-ar mări baza de impozitare, statul ar lua crema, mai apoi.

În România, ar trebui tăiate, însă, cheltuielile guvernamentale prin trimiterea în şomaj a aparatului imens funcţionăresc şi încetarea afacerilor nejustificate cu anumite firme. România nu are încă autostrăzi. Soluţia ar fi angajarea celor trimişi în şomaj într-un mega-proiect naţional de infrastructură de tipul celui german şi de stimulare a turismului, agriculturii şi serviciilor, prin creşterea rolului CEC şi Eximbank. În acelaşi timp, taxele celor cu venituri mici ar trebui amnistiate. TVA-ul rambursat cu întârziere de stat firmelor ar trebui să intre în compensaţie cu taxele datorate. Şi, de ce nu, o amnistie fiscală şi o renunţare la taxe pe o perioadă determinată. Timpul este însă limitat. China a început să-şi revină, şi alte state concurente o vor face şi ele în curând, atrăgând investitorii. Re-aşezarea bazelor costurilor pe o nouă structură, mai ieftină, a reprezentat însăşi miza prezentei crize. China creşte prin infrastructură şi fabrici de ultimă generaţie şi mână de lucru ieftină, şi România poate avea aceeaşi şansă, dacă se grăbeşte. Costurile sunt acum foarte mici pentru investitori, totul este să ştim să îi atragem. Astfel, guvernul are nevoie de dicizie şi nervi de fier de tip Thatcher, şi de perspective noi, curajoase, de tip Laffer. Oricând un lider cu astfel de viziuni s-ar bucura de votul unanim, asta, dacă grupurile de interese l-ar lăsa vreodată să candideze