De ce il iubim pe Cartarescu?

Iubim femeile, spune Mircea Cartarescu, intrucat ele "sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia si proza lumii". La randul sau, Cartarescu iubeste literatura, un organism 1% inspiratie si 99% revelatie. Primele versuri le-a scris la 14 ani. Debutul literar a fost tot prin poezie, dar din 1989 scriitorul s-a intors la pasiunea lui, proza.

De unde vine inspiratia in literatura?

Un scriitor trebuie sa fie in literatura. Daca nu traiesti intr-un sistem pe care sa il simti cu toti porii tai, degeaba. Exista oameni care isi doresc foarte mult sa scrie, care poseda toate instrumentele necesare si au un sistem critic foarte bine pus la punct. Dar scriu proza asa cum considera ei ca trebuie scrisa si de fapt traiesc in afara prozei. Literatura care vine din interior este organica. Nu este 1% inspiratie si 99% transpiratie cum se zice, ci este 1%  inspiratie si 99% revelatie. Cand scrii un text cu adevarat emotionant, un text care ajunge la suflet, de fapt esti ajutat de cineva de sus. Nu vreau sa spun ca Dumnezeu insusi iti poarta mana, ci ca exista forte inconstiente in mintea ta care se activeaza in acel moment. Mana ti-e calauzita de dorinte, de impulsuri, de viziuni de cele mai multe ori neconstientizate. Apoi te intrebi de fapt ce-ai vrut sa scrii in textul respectiv, iti dai seama ca-l intelegi prea putin si astepti de la critici sa ti-l explice.

Cum ati inceput sa scrieti?

Inca de mic aveam o memorie iesita din comun pentru versuri. Parintii mei erau uimiti de usurinta cu care memoram poeziile pentru copii. Mama imi povesteste adesea cum pe la varsta de patru - cinci ani strangeam copiii de pe strada in jurul meu si le recitam versuri la nesfarsit. Predispozitia pentru poezie am constientizat-o mai tarziu. Am inceput sa scriu versuri pe la 14 ani, cind nu avem cine stie ce lecturi. Scriam, cum se spune, "cum canta pasarea". Am inceput apoi sa merg la cenaclul literar al liceului "Cantemir", care a fost pentru mine o lume in sine - o lume pestrita, cu multe personaje si oameni excentrici. Pentru multi, eu faceam o figura de poet cam retardat pentru ca nu aveam lecturi moderne ci imi placeau clasicii. Eram adesea ironizat de colegii mai cititi ca mine.

Asta nu m-a descurajat, din contra. Am inceput sa merg la olimpiadele de literatura romana, iar in ultimul an de liceu am castigat premiul intai pe tara la una dintre ele. Am urmat apoi Facultatea de Litere, care iti da un avantaj extraordinar daca vrei sa scrii literatura. Ai sansa sa intalnesti oameni care nu numai ca sunt excelenti profesori, dar sunt practic institutii literare. L-am intalnit pe Nicolae Manolescu, care a avut un rol foarte important in formarea mea si a generatiei mele. L-am descoperit si pe Ovid Crohmalniceanu, care m-a ajutat cel mai mult la inceputul carierei mele literare. Pot da numeroase alte nume de profesori care prin simplul fapt ca existau si ca tineau cenacluri literare ne-au propulsat pe o traiectorie foarte buna.

Cum a fost debutul profesional?

Pregatirea deosebita din liceu si facultate m-au ajutat sa debutez destul de repede - in 1980, in ultimul an de facultate, cu volumul "Faruri, vitrine, fotografii". Nicolae Manolescu a facut un gest extraordinar atunci - a scris prima cronica la acest volum, in care spunea "Daca privirea nu ma-nseala, acest volum promite un mare poet". Asta mi-a ridicat parul de pe brate de emotie, m-a facut sa nu dorm o noapte intreaga si mi-a dat un nemaipomenit sentiment de responsabilitate. Am simtit atunci ca ori confirm ceea ce spune mentorul meu, ori nu mai am pentru ce trai. Manolescu mi-a dat o motivatie foarte puternica pentru a face literatura la cea mai inalta tensiune. De atunci am inceput sa scriu profesionist.

V-ati imaginat vreodata alta cariera?

Eu am numeroase pasiuni care ma stapanesc cateva saptamani, luni sau chiar ani, iar apoi ma parasesc cu desavarsire. Am dorit de-a lungul vietii sa fac foarte multe lucruri. Am fost pasionat de jocuri pe computer sau de speculatii mistice in jurul Bibliei. Pasiunile care mi-au ramas sunt cele legate de biologia creierului si de psihiatrie. In momentul acesta sunt foarte pasionat de fotografie. Am  acum un aparat foto profesioanl si am o placere de-a dreptul maniacala sa fac fotografii. Mintea mea este foarte iscoditoare, nelinistita si cauta in toate directiile. Eu caut poezie naturala in toate zonele in care poate fi gasita. Cred, insa, ca singurul lucrul pentru care am avut o dotare naturala este literatura. Sunt foarte fericit si nu stiu cui sa multumesc pentru faptul ca profesia mea a coincis cu cea mai mare pasiune a mea.

O alta mare pasiune este familia mea - Ioana, sotia mea, si copiii mei, Ioana Maria (19 ani) si Gabriel (3 ani si jumatate).

Este literatura o meserie banoasa?

Cand mi-am ales literatura, nu m-am gandit deloc la asta. M-am nascut intr-o familie modesta, primeam cativa banuti pentru un corn la scoala si imi era de ajuns. De altfel nici nu eram foarte pretentios. Eram genul tanarului care nu traia cu picioarele pe pamant, avea capul in nori si visa numai poezie.

Foarte tarziu in cariera a intervenit problema banilor. Imi aduc aminte de momentul de turnura. Publicasem deja vreo trei volume de versuri. Eram la libraria "Cartea Romaneasca", unde aveam cativa prieteni. Un librar s-a uitat foarte ciudat la mine si mi-a spus: "Cu poezia nu vei face nimic, puterea sta in proza. Gloria si banii vin astazi numai din proza!".

Bineinteles ca nu l-am crezut atunci si in mare parte nu-l cred nici acum. Ceea ce mi-a spus, insa, a rezonat cu ceva in mine. Eu  imi doream sa scriu proza, la liceu chiar am scris proza fantastica. Eroii mei erau prozatorii sud-americani, oamenii care descatusau imaginatia in prozele lor. Intamplarea a fost sa debutez cu versuri, dar vorbele librarului au fost impulsul pentru intoarcerea mea la proza. Acest lucru s-a intamplat total abia dupa 1989.

Cum v-ati descrie opera?

Exact ca acele reptile stravechi care aveau mai multi tepi in spinare, si eu am mai multe varfuri. Unul din ele a fost in jurul varstei de 30 de ani si a fost reprezentat de prima mea culegere de proze, Nostalgia. Imediat dupa acesta urmeaza alt varf. Este vorba de un poem epic de sapte mii de versuri, numit Levantul. Iar al treilea varf este fara indoiala romanul la care scriu de 12 ani si care se numeste Orbitor, o trilogie din care au aparut deja primele doua volume si urmeaza al treilea. Am pus de mult un pariu cu mine: ca voi termina romanul pana la varsta de 50 de ani. Se pare ca il voi termina inainte sa implinesc 51, deci in anul in care mi-am propus sa-l termin. Dupa ce voi termina asta, ma mai gandesc ce va urma.

"Incep cu mila pagina asta alba (tu deja o vezi acoperita de litere care acum nu exista, acum sunt doar trei randuri acoperite si restul alb si gol). (...) scrisul meu emana caldura si gheata se topeste. Mai putin de o treime din campul de fulgi albi peste fulgi peste fulgi a mai ramas neatinsa. Acum, mai putin de un sfert. N-a mai ramas, de fapt, decat un stramt coridor, o limba de ghetar, sub acelasi soare egal, si care duce catre marele camp virgin al paginii urmatoare, vizibila in toata porozitatea ei dincolo de spirala de sarma. Azi n-am sa trec dincolo. Si, oricat as scrie (ce voi mai scrie?), va exista, la sfarsit, o pagina la fel de mare, patratoasa si alba ca si asta de alaturi, peste care n-o sa mai pasesc. Ar putea fi chiar asta, de care ma mai desparte acum doar un rand, acum nici unul".

(Fragment din "Jurnal II. 1997-2003")

articol scris de Anca TOMA -