Termopile şi România invizibilă: În pragul capitulării

Numărul acatistelor creşte. „Mă rog lui Dumnezeu să îi ajute pe debitorii mei să-mi returneze măcar încă o tranşă din bani. E pentru prima oară când aprind lumânări pentru vii”, îmi mărturiseşte un prieten care a vândut în ultima clipă un proiect rezidenţial, chiar înaintea dezastrului.

Din cauza mentalităţii noastre sentimentale de ură profundă, xenofobică şi obstinată pentru capra vecinului, putem fi oficial declaraţi necreştini. Or, creştinismul însuşi este soluţia de ieşire din actualul marasm financiar: nu trebuie să dorim moartea rivalilor, ci să „se întoarcă şi să se facă vii”. Moartea unui concurent duce ratingul, scoringul şi solvabilitatea segmentului de business în cauză în jos pentru toţi jucătorii.

Rezolvarea actualei încurcături ţine de mentalitate, dar şi de pregătire. Cui îi pasă de faptul că românii nu au stins lumina timp de o oră de Ziua Pământului? Este imposibil să schimbi mentalităţi, mai ales după o anumită vârstă. Lipsa de solidaritate dintre români se manifestă în interiorul ţării şi în diaspora: avem cea mai dezbinată comunitate de lobby din lume.

Apoi, lipsa de training şi pregătire profesională a managerilor, fie ei de marketing, HR sau puri „entrepreneuri”, face revenirea din criză grea sau imposibilă: aceşti oameni nu sunt pregătiţi (pentru snobi, „trăinuiţi,” „coachuiţi”, „inspiraţi de lider”) pentru situaţii de criză. Majoritatea au cumpărat de colo mai ieftin şi au vândut aici mai scump. Nici un merit. Câţi dintre patroni/ directori generali se pot lăuda că au primit sfaturi de la PR & marketing manager-ul propriu să investească mai mult, şi nu mai puţin, în imagine şi promovare, acum, când toată lumea a devenit invizibilă? Sau să achiziţioneze resurse umane valoroase, acum, mai ieftin? Probabil sub 1% - nimeni nu ascultă, însă, astfel de sfaturi, din spirit de turmă. Însă nu orice suferinţă este o suferinţă bună, nobilă, şi nu orice tip de restrângere a bugetului aduce economii/ beneficii. Iar actualele decizii de reducere cu orice preţ pot şi vor fi sinucigaşe.

Soluţia de ieşire din criză, teoretică, este trecerea peste lipsa de solidaritate şi încredere între oameni în general. Apoi, între firme, şi între bănci şi firme, şi între bănci şi clienţii de retail: aceştia se vor împrumuta şi după criză, şi vor ţine minte „tratamentul” cu dobânzi cămătăreşti de azi.

Statul nu intră în ecuaţie până nu reduce numărul stătătorilor degeaba, şi salariile acestora, ca volum şi cuantum. Dacă sectorul privat suferă de o reducere generalizată şi de peste 30% a veniturilor, tot aşa ar trebui să se întâmple şi la stat.

Am auzit zilele acestea sfaturi de mutare la stat, care nu dă faliment, plăteşte salariul complet în timpul anomaliilor financiare şi nu cere prea mult în schimb...şi asta, peste tot în lume, inclusiv în occident.

Problema României este că anterior turbulenţei financiare actuale avea, faţă de tot restul lumii la care ne raportăm azi, un sector de white collars incredibil de supradimensionat. Dacă guvernul înţelege să facă triplu-axel şi triplu-touloup cu banii de la FMI şi UE, pe care tot noi, contribuabilii, trebuie să îi plătim, atunci să reducă drastic şi numărul şi salariile stătătorilor degeaba bugetari. România este singura ţară cu ambiţii vestice unde nepăsarea şi incultura vis-a-vis de acest capitol al cheltuielii banului plătit de contribuabil face ca lumea să nu iasă în stradă. Guvernul Boc se mulţumeşte să nu taie salarii. Populist, gata de prezidenţiale şi europarlamentare, omul politic român îşi duce, cu o nepăsare rudă cu infracţiunea, încet-încet ţara către dezastru.

În afara modului cum se vor cheltui banii împrumutaţi de la FMI, descris de sute de ori de presă (ei nu vor fi la discreţia directă a guvernanţilor, ci indirect, în tranşe condiţionate, etc.) se pune problema: vor creşte aceşti bani suficient şi la timp încrederea între firme şi între bănci şi firme, încât să nu „ieşim cu totul prin parbriz” (guvernatorul Isărescu compara recent sistemul bancar cu un şofer care a frânat brusc şi a dat cu capul de parbriz)?

„Părere despre fondurile FMI şi UE? Luaţi cât de mult puteţi, acum, când încă se mai poate”, spune CFO-ul olandez al unei mari firme. Indicele de disconfort, sau al suferinţei materiale al lui Arthur Okun, adică inflaţia plus şomajul, va face viaţa un chin noului guvern şi preşedinte al României: va fi cel mai teribil mandat al noii democraţii româneşti. Nu cred în riscul deflaţiei: profiturile operaţionale enorme ale anilor trecuţi arată că vânzătorii de produse au de unde tăia. Iar România nu este o ţară a serviciilor, care au o pondere nesemnificativă. Este lăudabil că nu s-au introdus noi taxe, însă deplorabil că nu s-au eliminat birurile din sectoarele-cheie lovite sau nu de turbulenţa financiară: unul din ele – agricultura. Apoi, dacă toţi analiştii vorbesc despre soluţia construcţiei de infrastructură ca generator de locuri de muncă şi contracte (nu doar drumuri, infrastructură de orice fel, de la segmentul hotelier şi turistic, până la IT), guvernul se laudă cu 17 km de autostradă. Pe care o firmă germană ar putea-o construi într-o jumătate de zi.

Apropo de Germania, dacă acolo se crede şi s-a demonstrat că bunăstarea unui număr cât mai mare de cetăţeni şi firme mici duce la bunăstarea naţiunii (soluţie care a dus la concentrare diferită a averii şi masei critice, faţă de SUA, de pildă, şi la o rezistenţă sporită în faţa crizei), prăpastia românească dintre averi şi venituri ar trebui să impună un nou regim de taxare, cel puţin temporar, până se vede ieşirea...orice candidat la preşedinţie sau europarlamentare care îşi pune în agendă o astfel de propunere, laolaltă cu scuturarea sectorului şi cheltuielilor bugetare, va avea votul majoritar. Între timp, firmele româneşti fac ce ştiu românii mai bine: depun armele şi capitulează, devenind invizibile în piaţă prin suprimarea celor mai importante cheltuieli. Dacă spartanii ar fi avut aceeaşi mentalitate, Termopile n-ar mai fi existat: norocul surâde azi doar celor curajoşi.

articol scris de Bogdan TUDORACHE -